Moartea jurnalismului sportiv

Every so often, scattered amidst emails from PR folk looking for a mention in return for some behind-the-scenes handout, one drops asking for advice. Sometimes from university students, sometimes from those still in school, they share a common goal of getting into sports journalism based on a sentimental view of a bygone era of big reads and colourful characters. But the most honest reply now involves telling them to run a mile for most new jobs within sports media have become about being a cog in the machine, not a story teller.

There’s an argument that suggests sports journalism has simply become a different art when in fact it is a dying art. More and more, it is evolving into a popularity contest and a numbers’ game. For instance, a large Twitter following is more and more of a must for this generates hits, which in turn generate advertising money. But some with such followings are overworked because of that appeal, giving less time to each article, hurting standards, but gaining more Twitter followers based on being seen, allowing the vicious cycle to continue.

Ewan McKenna – Once a Passion, Now Merely a Job

Bucuria de a-l vedea pe Messi

E un profil al lui Bruce Springsteen într-un New Yorker de acum câțiva ani, care-l prinde într-un concert în Barcelona:

I noticed a few young Spaniards carrying a sign, in English, reading, “Bruce, Thanks for Making Our Lives Better.” I tried to imagine a sign like that for—whom? Lou Reed? AC/DC? Bon Jovi? (“Richie Sambora, Thanks for making our lives better.” Doubtful.)

Așa e și cu Messi. Nu numai că e bun, dar e bun într-un fel care te face râzi, ceea ce nu se poate spune decât despre el. Hazard e bun, Ronaldo e un monstru, dar să-l vezi pe Messi e o bucurie. Când superlativele obișnuite nu mai sunt de ajuns, acolo începe bucuria. Asta e categoria lui.

Messi știe că Boateng știe să-i închidă stângul, așa că fentează, își face mingea pe dreptul și o ciupește peste cel mai bun portar din lume. Face cu piciorul mai slab ce majoritatea nu pot nici cu piciorul de bază și o face de parcă a ieșit până la colț să-și ia ziarul, vorba lui Fergie. Tu stai în fata televizorului, iei o gură de bere și îți vine să-i mulțumești că-ți face viața mai bună.

Sfaturi pentru viitorii jurnaliști (2)

Felix Salmon confirmă ce spuneam acum ceva vreme: șansele de a face carieră în jurnalism vor fi tot mai serios limitate de rentabilitatea jurnalismului ca afacere. Dacă aveți copii, nepoți sau prieteni care se gândesc să dea la jurnalism, și credeți că ranturile mele despre jurnalism miros a struguri acri, luați aminte la ce spune Salmon. E unul dintre cel mai bine conectați oameni din industrie – in the know, cum zic englezii – și sfatul lui pentru tinerii jurnaliști e să-și aleagă altă carieră.


Apropo de jurnaliști: înainte de Jonathan Wilson și Sid Lowe, înaintea acestui val de jurnalism sportiv inteligent, înaintea lor a fost Simon Kuper. El a publicat prima carte de reportaje despre cultura fotbalului, demonstrând că există căutare și pentru acest tip de scris, nu doar pentru autobiografii banale de fotbaliști.

După ce a deschis calea, Kuper s-a îndepărtat de fotbal și a devenit editorialist pentru Financial Times. Aproape că uitasem de el, până l-am auzit zilele trecute într-o emisiune radio. Emisiunea e despre meșteșugul scrierii editorialelor, și gazda îl întreabă pe Kuper dacă se întâmplă să fie nevoit să scrie despre subiecte “incredibil de neinteresante”, asupra cărora n-are nici o tragere de inimă. Kuper răspunde:

In the past in my journalistic career, I spent about ten years writing only about football, and there were moments your heart would sink. You know, Wayne Rooney is in dispute with Manchester United, and that’s obviously a column. So much of the discourse around football is incredibly stupid: manager says bad thing about other manager, other manager retorts and that becomes the news cycle, and you’re expected to wade in with your column. That made my heart sink.


Ce mi-a plăcut de la început la Ioan Chirilă, și am continuat să apreciez la cineva ca Simon Kuper sau Philippe Auclair, e că au suficiente puncte de reper ca să știe locul fotbalului in the grand scheme of things și să-l lege de istorie, artă sau gastronomie. Scrisul solemn despre fotbal ca univers ermetic –  cu disertații întregi despre transferuri și sisteme tactice – pentru mine devine plictisitor destul de repede. Cronicarul de cricket CLR James se întreba în prefața autobiografiei sale, parafrazând un vers al lui Kipling, “What do they know of cricket who only cricket know?”

Ronnie

Ronald Antonio O’Sullivan was born in 1975. His parents, Ron and Maria, had met a couple of years earlier, as teen-agers, working at a vacation camp. They moved to London and cleaned cars to make ends meet. When their son hit the professional snooker scene, in the early nineteen-nineties, he was younger, more gifted, and ruder than anyone else. He won his first major title at seventeen.

Sam Knight – Follow the White Ball