Despre limitele libertății de exprimare

Toată lumea are o părere zilele astea despre limitele libertății de exprimare. Asta e un un lucru sănătos. Ce nu sănătos e că autori care ar trebui să știe mai bine se apucă de scris fără să-și fi făcut temele.

Dezbaterea despre limitele libertății de exprimare s-a aprins după atacurile de la Paris dar această dezbatere a început odată cu lumea liberă. Tensiunea dintre dreptul de a te exprima liber și alte drepturi a fost studiată de unele dintre cele mai bune minți ale vremurilor trecute iar forța și claritatea argumentelor a fost recunoscută de lege. Poți să nu fii de acord cu viziunea sau cu argumentele care au influențat legile pe care le avem acum, dar măcar știi cu ce ai de-a face.


Discuția despre limitele libertății de exprimare pleacă de la observația lui G.K. Chesterton: dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui.

Repulsia față de atacul terorist de la Paris și caricaturile care l-au provocat a tulburat claritatea acestui adevăr simplu. S-a spus că libertatea de exprimare implică discernământ și bun-simț. Acest tip de argumentație a fost invocat de domnul Andrei Pleșu într-un interviu la RFI:

Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie şi de cultură şi de bună cuviinţă şi de civilizaţie interioară, până la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar.

Știind că riscăm să confundăm categoriile apelând la standarde morale pentru a delimita un concept legal, domnul Pleșu admite că rămâne de văzut dacă se poate legifera o limită. Pesemne o altă limită decât cea existentă. În societățile liberale, dreptul la liberă exprimare e limitat de vătămarea drepturilor celorlalți. John Stuart Mills scrie în tratatul său despre libertate:

Unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi constrîns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel.

Nicăieri în lume nu poți să spui ce te taie capul. Dar limitele sunt date de legea civilă și penală, nu de legea bunului-simţ, vorba unei doamne senator. Dacă tot ce se publică ar fi de bun-simţ, n-ar mai fi nevoie de legi care să îngrădească dreptul la liberă exprimare. Avem astfel de legi tocmai pentru că se găsesc oameni care să publice astfel de lucruri.

Legea stabilește o linie roșie dincolo de care ești tras la răspundere. Acea linie consemnează faptul că unele drepturi sunt mai importante decât cel la liberă exprimare. Dreptul unuia a-și păstra onoarea și demnitatea nevătămate e mai important decât dreptul celuilalt de a-l porcăi, adică de a se exprima liber. De asta există legi în privința calomniei și insultei.

Principiul vătămării e considerat fundamental dar insuficient. Există specii de discurs care, deși nu vatămă în mod direct drepturile cuiva, sunt jignitoare așa că intră sub incidența principiului ofensei, descris de Feinberg.

Principiul ofensei e alunecos pentru că, iată, aceeași caricatură e ofensatoare pentru unii și amuzantă pentru alții. Așa cum a remarcat Cătălin Tolontan, libertatea de exprimare nu se oprește acolo unde începe capacitatea cuiva de a se ofensa. O regulă sănătoasă, dar nu fără excepțiile ei. Cenzura publică funcționează tocmai în baza acestui principiu. Dacă domnul Tolontan folosește un limbaj vulgar într-o emisiune televizată, postul care l-a invitat e bun de plată pentru că legea consideră ofensator limbajul său.

Întrebarea care se pune e dacă blasfemia ar trebui să fie dincolo de linia roșie a dreptului la liberă exprimare, ținând cont că ofensează comunități întregi. Nu multă lume știe că în unele țări europene și state americane există deja legi împotriva blasfemiei sau a insultei religioase, care sunt rar aplicate, fiind considerate relicve ale unei societăți apuse, în care creștinismul era religia dominantă.

Motivul principal pentru care blasfemia nu e cenzurată de stat e că poate fi ușor evitată de către publicul ofensat. E același motiv pentru care legea îngăduie publicarea tabloidelor care sunt în mod regulat obscene. Dacă te simți ofensat de anumite ziare, tot ce ai de făcut e să nu le citești. Nu e prea greu.

Există și cazuri extreme de ofensă, cum e discursul nazist sau fascist, când se presupune că cei care publică nu înțeleg gravitatea și consecințele liberei lor exprimări. Atunci statul consideră că știe mai bine ce e în interesul populației și cenzurează acest tip de discurs dintr-o poziție care se numește paternalistă. Acest tip de cenzură e foarte restrâns în țările liberale și extins în cele totalitare.

Cei care pledează pentru diluarea legilor de liberă exprimare așteaptă o atitudine paternalistă din partea statului în privința blasfemiei, de vreme ce caricaturile anti-islamice atrag pericolul atacurilor teroriste. Altfel spus, unul din mijloacele de a preveni atacurile teroriste e să le facem pe plac teroriștilor și să legiferăm în mod real blasfemia. Care blasfemie oricum e o abominațiune. Dar acum că e și povestea cu caricaturile, e musai.

Cred că legiferarea mai aspră a blasfemiei nu e justificată în contextul de acum din două motive. Primul e că ar însemna să dăm legi de frica terorismului. Legiferarea blasfemiei nu era pe agenda occidentală înaintea atacurilor teroriste.

Musulmanii moderați, evreii și creștinii ofensați de caricaturile Charlie Hebdo au găsit de cuviință să ignore revista de-a lungul timpului. Singurii care au fost atât de ofensați încât au făcut rău altora au fost teroriștii. Doar din cauza lor se pune problema limitării și mai mari a dreptului la liberă exprimare.

Al doilea e că acest tip de gândire înțelege caricaturile drept motivul și nu pretextul atacurilor de la Paris. Dacă ele într-adevăr ar fi fost motivul, teroriștii n-ar fi omorât șapte oameni care nu au avut nimic de-a face cu ele, printre care un polițist musulman.

Merită amintit că aceeași aripă a Al-Qaida a omorât săptămâna trecută 37 de oameni într-un atac sinucigaș la academia de politie din capitala Yemenului. Teroriștii vor continua să fie ofensați și să omoare până când lumea întreagă va deveni un califat sub legea Sharia. Asta e ideologia care-i mână în luptă și cât timp va exista lumea liberă, teroriștii se vor ofensa.

Blasfemia e o glumă, o mârlănie, un act de curaj sau un păcat grav, în funcție de felul fiecăruia de a înțelege lumea și viața. Soluția nu e s-o așezăm dincolo de linia roșie a libertății de exprimare, ci să construim o societate în care cei care blasfemează în mod provocator și juvenil nu sunt luați în serios.

Cel care scrie sau desenează are aceeași responsabilitate față de societate de care vorbea E.B. White cu decenii în urmă: „de a fi priceput, nu jalnic; sincer, nu fals; vioi, nu plictisitor; corect, nu plin de greșeli. El ar trebui să ridice oamenii, nu să-i tragă în jos”. Terorismul nu schimbă asta.

Scrisul împotriva uitării

Câteodată ma întreb de ce Liiceanu, Pleșu, Patapievici și Tismăneanu tot scriu despre comunism. Ei știu mai bine, dar cred că are ceva de-a face cu ce scria Roger Scruton despre responsabilitatea scriitorilor conservatori în lumea de astăzi:

So what should conservatives be doing? (…) Our work, it seems to me, consists in what Plato called anamnesis – the defeat of forgetting. We cannot ask young people to live as we lived or to value what we valued. But we can encourage them to see the point of how we lived, and to recognize that freedom without responsibility is, in the end, an empty asset. We can tell them stories of the old virtues, and enlarge their sympathies toward a world in which suffering and sacrifice were not the purely negative things that they are represented to be by the consumer culture but an immovable part of any lasting happiness. Our task, in other words, is now less political than cultural – an education of the sympathies, which requires from us virtues (such as imagination, creativity, and a respect for high culture) that have a diminishing place in the world of politics.