De ce unii preferă să asculte muzică în timp ce lucrează

My hypothesis, subject to your sage review, is that the baseline stimulation of normal life has become a higher distraction than loud music blaring in both ears. Music once created a distraction in a quiet world. Now music creates a bit of a buffer from the baseline circus of your normal existence. And in this context I do not mean the noise of the outside world so much as the mental distraction of simply knowing you might have a message if only you looked. Stuff like that.

Music is somewhat predictable, especially for familiar songs, and it soon blends into the background of your mind, creating (in my experience) a sort of force field that keeps away the outside world. It is a defense against the distractions the world has inserted in your mind.

Scott Adams – Digital Distraction Syndrome

Coloana sonoră a vieții

Once you accept that music is an input, a factor of production, you’ll naturally seek to minimize the cost and effort required to acquire the input. And since music is “context” rather than “core,” to borrow Geoff Moore’s famous categorization of business inputs, simple economics would dictate that you outsource the supply of music rather than invest personal resources — time, money, attention, passion — in supplying it yourself. You should, as Google suggests, look to a “team of music experts” to “craft” your musical inputs, “song by song,” so “you don’t have to.” To choose one’s own songs, or even to develop the personal taste in music required to choose one’s own songs, would be wasted labor, a distraction from the series of essential jobs that give structure and value to your days.

Art is an industrial lubricant that, by reducing the friction from activities, makes for more productive lives.

Nicholas Carr – Music is the oil in the human machine

Om versus algoritm

What is the value of the information brought back by the bee that is willing to explore an unusual flower? The value of encountering an idea, an artist or a writer outside the well-trodden and machine-predictable paths? I would never call myself an expert but my point of view and experience, being a wee bit outside the norm, are a little more biased, skewed, pre-edited and peculiar than what those herd-based and algorithmic services come up with. I’d love to think that what I’m doing serves this need in a way that big data and learning algorithms cannot. Those choices stem from my natural curiosity, which leads me to some wonderful places; there is the time I allot to poking around, listening to music and checking out unusual performance groups. Most people don’t have the time or incentive. They rely on people such as me to do it, which I happily do.

David Byrne – A great curator beats any big company’s algorithm


Less than an hour later, Jimmy Iovine took the same stage to introduce Apple Music, focusing his presentation on how the service uses hand-picked playlist curators and internet radio DJs to provide the best listening experience possible. Machine-curated playlists, he insisted, were a menace — so terrible they could even screw up your sex life.

Huh?

The tension between human-curation and machine-learning is symptomatic of both the state of consumer electronics, as well as the ever-developing state of the music industry. For Apple, that push and pull goes back to what Steve Jobs always claimed were the two pillars of the company: technology and the liberal arts.

Bryan Bishop – Man vs. machine: why Apple doesn’t want to pick

Bucuria de a-l vedea pe Messi

E un profil al lui Bruce Springsteen într-un New Yorker de acum câțiva ani, care-l prinde într-un concert în Barcelona:

I noticed a few young Spaniards carrying a sign, in English, reading, “Bruce, Thanks for Making Our Lives Better.” I tried to imagine a sign like that for—whom? Lou Reed? AC/DC? Bon Jovi? (“Richie Sambora, Thanks for making our lives better.” Doubtful.)

Așa e și cu Messi. Nu numai că e bun, dar e bun într-un fel care te face râzi, ceea ce nu se poate spune decât despre el. Hazard e bun, Ronaldo e un monstru, dar să-l vezi pe Messi e o bucurie. Când superlativele obișnuite nu mai sunt de ajuns, acolo începe bucuria. Asta e categoria lui.

Messi știe că Boateng știe să-i închidă stângul, așa că fentează, își face mingea pe dreptul și o ciupește peste cel mai bun portar din lume. Face cu piciorul mai slab ce majoritatea nu pot nici cu piciorul de bază și o face de parcă a ieșit până la colț să-și ia ziarul, vorba lui Fergie. Tu stai în fata televizorului, iei o gură de bere și îți vine să-i mulțumești că-ți face viața mai bună.

Vedete provocatoare

Când citesc despre încă un gest “scandalos” al unei vedete de pe la noi, mi-aduc aminte de răspunsul perfect al lui Noel Gallagher despre disperarea de a stârni gura lumii.

How about Miley Cyrus? Are you a fan?

I think there’s a trend, unfortunately, in the game, at the minute, of girls desperately trying to be provocative or desperately trying to – in inverted commas – “start the debate” about some old s**t or other. Because, really, they’re not very good. Do you know what I mean? We have it in England regularly, and you have it in the States. I feel bad for ’em. It’s like, “Write a good song. Don’t make a provocative video – write a good f**king song. That’ll serve you better, I think.” She was on TV recently, Miley Ray Cyrus, and it was just like, “What the f**k is all this about?” I don’t know. It’s a shame, because it puts all the other female artists back about f**king five years. Now, Adele and Emili Sande – that music, to me, is like music for f**king grannies, but at least it’s got some kind of credibility.

It’s just embarrassing. Be good. Don’t be outrageous. Anybody can be outrageous! I could go to the Rolling Stone office and f**king s**t on top of a boiled egg, right? And people would go, “Wow, f**king hell, that’s outrageous!” But is it any good? No, because, essentially, it’s just a s**t on top of a boiled egg. That’s all it is. If I was to go to your office and play you a song that I’d just written that was amazing, that would be better, wouldn’t it?

Muzica bună rezistă

In completarea discuției despre muzică “bună” și muzică bună, am descoperit un studiu care arata că percepția noastră despre calitatea unei piese e influențată de cât e de populară acea piesă. Cu cât o melodie e mai populară, mai difuzată la radio și downloadată, cu atât avem impresia că acea piesă e mai bună.

The culture that we are embedded in has a large effect on what music we find compelling: We use the opinions of others to help us determine what we like. It is possible that there is a bias to trust authority figures when it comes to judging art, but this power is not limited to professional critics; sometimes we see the mere popularity of a cultural product as a signal of its quality. This is not entirely irrational: Although some people take pride in listening to music that nobody else knows about, it’s also nice to consume the same music and movies as your friends so you can experience them and talk about them together.

But can this influence get out of hand? It sure seems so, because some songs become popular even though they are terrible (of course, nobody can agree on which songs are actually terrible). It feels, at least, like some songs are popular just because they happen to become popular, rather than as a result of their inherent quality.

Insă experimentul arată că odată cu trecerea timpului, popularitatea inițială se risipește, și piesele rezistă sau nu, în funcție de calitatea lor inerenta.

However, over time the good songs “recouped much of their original popularity,” and bad songs at the top rankings gradually fell, suggesting that song popularity was not simple a matter of copying the crowd; the overall song quality was also a factor.

De asta după 20 de ani încă ascultăm Oasis, dar nu la fel de mult Take That, The Outhere Brothers, sau Boyzone, care dominau topurile anului 1995. Cream always rises.

Playlistul de radio comercial

Scriam la finalul articolului de ieri că în radio, ca și în muzica, ai de ales. Case in point, iată doi oameni de radio care au ales altceva decât să dea “ce place majorității”.

Într-o eră în care ideea de playlist e sfîntă (în America, în anii ’80, s-a descoperit playlist-ul, care a ucis radioul făcut de realizatori şi a înfiinţat radioul ca mijloc de business în primul rînd), iar intervenţia DJ-ului se limitează la a spune ora şi cum e vremea, eu îmi permiteam luxul să încalc orice regulă, dacă aveam argumente pentru asta. Şi aşa a fost timp de şapte ani. Din 2012 încoace am primit mai multe propuneri să fac radio, dar dacă tot pot să mă întreţin decent din meseria de actor voce, de ce să fac compromisul de a evolua la un radio a cărui politică muzicală şi de conţinut nu îmi spune nimic? Fiindcă, din păcate, piaţa radio de la noi este, ca diversitate, foarte săracă. Se pare că managerii de radio se întrec în a-şi subestima publicul, dîndu-i să înghită doar muzică de foarte joasă calitate, puţină şi/sau atît de tocită, încît pentru mine a devenit imposibil să mai ascult vreun post.

Marius Vintilă – De la „datul la perete“ la online – o istorie personală


Declanşatorul nu a fost filonul rock, ci acela dance. Piesele au fost difuzate, au generat notorietate şi vînzări enorme pentru artişti, iar puntea dintre radio şi formaţii a fost refăcută. Privind retrospectiv, este momentul în care orice muzică decentă şi de bun-simţ a pierdut teren în faţa valului de mizerie dance. Formaţiile rock n-au ştiut să contracareze, ba unele dintre ele, ca Voltaj, de la sloganul „Disco never, rock forever“ au trecut la „Stai pe spate şi las-o doar pe ea“. Radioul a intrat într-un soi de proces ce poate fi descris prin cuvîntul „cici“: căcat intră, căcat iese.

Mihai Dinu – Teatrul imaginar – retrospectiva radioului independent

Asta vrea publicul (3)

Când dau drumul la radio dimineața, mă gândesc că cine ascultă Europa FM n-o face pentru muzică. Playlistul e un fel de greatest hits al tarabelor cu casete de pe litoralul anilor ’90 amestecat cu pop mainstream actual. Muzică de culoarea bej, vorba lui Noel Gallagher.

George Zafiu, cel care face playlistul, explică pe blogul lui Vlad Petreanu cum se face selecția pieselor difuzate pe Europa FM. Pe scurt, postul testează piesele pe grupuri-țintă și difuzează pe post piesele care ies cel mai bine în teste. Domnul Zafiu explică logica din spatele acestui proces:

…fiecare stație radio mare își calculează fiecare pas, la fiecare 3 minute și jumătate programând cele mai bune piese pentru publicul său, iar dacă eu nu difuzez ce place majorității, alte câteva posturi de radio le oferă alternativa și cele mai bune melodii. Pleacă de la mine și rămân acolo pentru că “acolo e cea mai bună muzică”.

De-a lungul articolului, autorul se referă la muzica difuzată de Europa FM ca fiind “cea mai bună”, de vreme ce e validată de testele pe ascultători țintă. Am vrut să las un comentariu despre confuzia între cea mai ascultată și cea mai bună muzică, dar cineva mi-o luase înainte. Răspunsul lui Geroge Zafiu:

Dar ce e muzica “buna”? Poate ce e “buna” pentru tine, nu e “buna” pentru prietena ta samd. Gusturile nu se discuta, dar se testeaza.

Pentru autor, muzica “bună” e mereu între ghilimele, adică “bună” pentru publicul țintă al postului; what else is there? Tot el scrie ceva mai jos, ca o concluzie la întreaga discuție:

In 15 ani de Europa FM am invatat ca gusturile nu se discuta si ca ce zice publicul e litera de lege.

Putem să ne scandalizăm, dar ăsta e etosul întregii industrii. Domnul Zafiu măcar e sincer. Radioul e o afacere, iar scopul unei afaceri e maximizarea profitului. Profitul unui post de radio e determinat de numărul de ascultători. In ecuația asta, melodiile sunt bucăți de trei minute și jumătate de sunet care îi fac sau nu pe ascultători să schimbe postul.


Ideea că muzica poate fi bună, fără ghilimele, pare de neînțeles pentru domnul Zafiu. Parafrazându-l pe C.S. Lewis, dânsul poate să fie ostil, dar nu critic, pentru că nu înțelege ce se discută. Nu înțelege că atunci când cineva spune că muzica aleasă de el e proastă, face o judecată de valoare, nu una de gust. Sunt lucruri distincte, după cum remarca Auden:

As readers, we remain in the nursery stage so long as we cannot distinguish between taste and judgment, so long, that is, as the only possible verdicts we can pass on a book are two: this I like; this I don’t like. For an adult reader, the possible verdicts are five: I can see this is good and I like it; I can see this is good but I don’t like it; I can see this is good and, though at present I don’t like it, I believe that with perseverance I shall come to like it; I can see that this is trash but I like it; I can see that this is trash and I don’t like it.

Domnul Zafiu nu are în minte această categorie, a valorii obiective a unei melodii, pentru că singurul fel de valoare pe care îl recunoaște e dat de piață. Din nou Lewis, despre aceasta perspectivă:

It does not believe that value judgements are really judgements at all. They are sentiments, or complexes, or attitudes, produced in a community by the pressure of its environment and its traditions, and differing from one community to another. To say that a thing is good is merely to express our feeling about it; and our feeling about it is the feeling we have been socially conditioned to have.

Nu mi-ar ajunge un articol și nici nu-s calificat să fac argumentul pentru arta bună, în ea însăși, fără ghilimele. Tot ce am sunt câteva locuri comune adunate de la oameni care s-au încăpățânat să creadă că există lucruri precum cărți bune, melodii bune și filme bune, pe care nu poți să le relativizezi fără să faci mizerie în cultura în care trăiești.


Tolstoi a scris o carte întreagă despre asta. El spune că, asemenea mâncării, discuțiile despre gust în artă sunt o pierdere de vreme.

And since discussions as to why one man likes pears and another prefers meat do not help towards finding a definition of what is essential in nourishment, so the solution of questions of taste in art (to which the discussions on art involuntarily come) not only doos not help to make clear what this particular human activity which we call art really consists in, but renders such elucidation quite impossible, until we rid ourselves of a conception which justifies every kind of art, at the cost of confusing the whole matter.

Ca să înțelegi ce face arta bună sau proastă, sau dacă măcar există asemenea categorii, trebuie să sapi mai adânc. Dacă eu spun că există muzică bună în mod obiectiv, George Zafiu mă va întreba: pe ce bază? Dar dacă George Zafiu spune că rostul unui post de radio e să facă profit maximizându-și audiența, atunci pot să îl întreb același lucru: pe ce bază? Ambele sunt păreri bazate pe felul în care vedem lumea și viata, dincolo de muzică și radio.

The estimation of the value of art (i.e. of the feelings it transmits) depends on men’s perception of the meaning of life; depends on what they consider to be the good and the evil of life. And what is good and what is evil is denned by what are termed religions.

Orice cultură are narative finale, pe care Tolstoi le numește religii, în baza cărora recunoaște binele de rău, adevărul de minciună și frumosul de urât. Fără ele, gusturile nu se discută. Si așa ajungem la Abraham Kuyper:

The Latin proverb, De gustibus non est disputandum, which means, “There is no disputing about tastes,” is the arrogant maxim with which the world often evaluates beauty. “I think this,” and, “You think that,” are the usual claims whereby each person exercises the right to judge. Now this does contain a relative truth, and that in a twofold perspective. First, in no realm does the subjective right of agreement function as strongly as in the realm of beauty. This is because the significance of impressions that people receive depends to such a large degree on the mirror of our soul that captures those impressions. Second, and this no less, because rational discussion about beauty occurs only very incidentally and the so-called aesthetic evaluation arises from one’s own notion of beauty, which is, depending on how finely developed it is, equipped for a more accurate judgment. Nevertheless, it may not for a moment be conceded that in the world of beauty, the arbitrariness of each person’s taste will reign supreme. Anyone who insists that it will, cuts beauty off from God. On the contrary, anyone who confesses with us that God is the Inventor and Creator of beauty cannot doubt that beauty is governed by an objective and impartial standard.

Din perspectiva clasic-creștină a lui Tolstoi, Lewis și Kuyper, acest standard e impregnat în Creație, evident de la sine. Din perspectivă secular-comodificată, cel mai apropiat lucru de un standard obiectiv și imparțial e piața – ce vrea publicul. Ca fiu de pastor scoțian, John Reith, primul director al BBC-ului a fost unul dintre primii oameni de radio care au înțeles tensiunea dintre aceste două perspective:

The medium, he wrote, must not become “mere entertainment,” catering to the “imagined wants” of the listener. There must be, he insisted, “no concessions to the vulgar.” He believed that anything one might take for popular demand was but the contrivance of the broadcasters themselves. (…) “He who prides himself on giving what he thinks the public wants is often creating a fictitious demand for lower standards which he will then satisfy.” (Tim Wu – The Masterswitch)


Dacă toate ideile astea par demodate și idealiste, vă las un eseu care distilează într-un paragraf diferența între aceste două feluri de a vedea lucrurile. Spuneam că pentru domnul Zafiu, muzica bună e mereu între ghilimele, ca și cum n-ar fi. Pentru Scott Avett, ce e între ghilimele e succesul, ca și cum n-ar fi. In sensul ăsta Europa FM e un post de “succes” care difuzează muzică de “succes”.

In all types of art there is a choice. Create what you feel because you believe in it, or create what you think will be “successful.” The difference between the two is this: with the latter, that which will be “successful” can only “succeed” for a temporary moment with you and your physical state. But that which is created in sincerity, that which reveals part of your soul without control and plan, will outlive all of us and be generated between men for years to come. Though the work may not succeed in number of viewers, it still bears a life.

Că dacă n-o fac eu, o s-o facă alții, asa cum spune George Zafiu, e, coincident, justificarea lui Al Capone pentru ce făcea: “I’m just a businessman, giving the people what they want. All I do is satisfy a public demand.” Si e “adevărat”, dar nu e adevărat. De făcut o s-o facă alții, dar tu ai de ales. Și în muzică, și în radio, și în afaceri, și în viață, ai de ales.


Van Gogh și Beethoven

Două biografii noi iluminează viețile complicate ale lui Van Gogh și Beethoven. Van Gogh e exemplul clasic de geniu neînțeles:

Countless freeloaders, lost teenagers, parents of lost teenagers, and disappointed artists have found consolation in Vincent’s misfortune. His story is the ultimate “I told you so”: a troubled, not obviously talented oddball, who through determination and sheer chutzpah is finally, albeit mostly posthumously, recognized as a genius.


Deși mai bine adaptat, Beethoven a avut un temperament pe măsura geniului său:

There was also always something that would make Beet­hoven kick off. His brother had signed off a New Year greeting to him with the words “Johann van Beethoven, landowner”; Beet­hoven responded by writing “Ludwig van Beethoven, brain-owner” on the back.

 

Povestea lui Doug Seegers

Povestea neverosimilă a lui Doug Seegers, care din om al străzii a devenit cel mai bine vândut muzician în Suedia:

The songwriter pulled out his guitar and propped up his “out of work: anything helps” cardboard sign. He sat down in the pantry’s back alley, right next to Downey and a row of garbage cans, and performed an original song called “Going Down to the River.” He floored the Swedish TV crew. Johnson wept.

“It blew my mind,” says Johnson. She heard a beautiful sadness in his voice that, to her, was reminiscent of Roy Orbison and Johnny Cash. But it came from a person still living in a manner worthy of the blues. “I never heard a great song like that, played like that, from a voice like that. It was overwhelming and nothing that I’ve experienced before.”