Asta vrea publicul (3)

Când dau drumul la radio dimineața, mă gândesc că cine ascultă Europa FM n-o face pentru muzică. Playlistul e un fel de greatest hits al tarabelor cu casete de pe litoralul anilor ’90 amestecat cu pop mainstream actual. Muzică de culoarea bej, vorba lui Noel Gallagher.

George Zafiu, cel care face playlistul, explică pe blogul lui Vlad Petreanu cum se face selecția pieselor difuzate pe Europa FM. Pe scurt, postul testează piesele pe grupuri-țintă și difuzează pe post piesele care ies cel mai bine în teste. Domnul Zafiu explică logica din spatele acestui proces:

…fiecare stație radio mare își calculează fiecare pas, la fiecare 3 minute și jumătate programând cele mai bune piese pentru publicul său, iar dacă eu nu difuzez ce place majorității, alte câteva posturi de radio le oferă alternativa și cele mai bune melodii. Pleacă de la mine și rămân acolo pentru că “acolo e cea mai bună muzică”.

De-a lungul articolului, autorul se referă la muzica difuzată de Europa FM ca fiind “cea mai bună”, de vreme ce e validată de testele pe ascultători țintă. Am vrut să las un comentariu despre confuzia între cea mai ascultată și cea mai bună muzică, dar cineva mi-o luase înainte. Răspunsul lui Geroge Zafiu:

Dar ce e muzica “buna”? Poate ce e “buna” pentru tine, nu e “buna” pentru prietena ta samd. Gusturile nu se discuta, dar se testeaza.

Pentru autor, muzica “bună” e mereu între ghilimele, adică “bună” pentru publicul țintă al postului; what else is there? Tot el scrie ceva mai jos, ca o concluzie la întreaga discuție:

In 15 ani de Europa FM am invatat ca gusturile nu se discuta si ca ce zice publicul e litera de lege.

Putem să ne scandalizăm, dar ăsta e etosul întregii industrii. Domnul Zafiu măcar e sincer. Radioul e o afacere, iar scopul unei afaceri e maximizarea profitului. Profitul unui post de radio e determinat de numărul de ascultători. In ecuația asta, melodiile sunt bucăți de trei minute și jumătate de sunet care îi fac sau nu pe ascultători să schimbe postul.


Ideea că muzica poate fi bună, fără ghilimele, pare de neînțeles pentru domnul Zafiu. Parafrazându-l pe C.S. Lewis, dânsul poate să fie ostil, dar nu critic, pentru că nu înțelege ce se discută. Nu înțelege că atunci când cineva spune că muzica aleasă de el e proastă, face o judecată de valoare, nu una de gust. Sunt lucruri distincte, după cum remarca Auden:

As readers, we remain in the nursery stage so long as we cannot distinguish between taste and judgment, so long, that is, as the only possible verdicts we can pass on a book are two: this I like; this I don’t like. For an adult reader, the possible verdicts are five: I can see this is good and I like it; I can see this is good but I don’t like it; I can see this is good and, though at present I don’t like it, I believe that with perseverance I shall come to like it; I can see that this is trash but I like it; I can see that this is trash and I don’t like it.

Domnul Zafiu nu are în minte această categorie, a valorii obiective a unei melodii, pentru că singurul fel de valoare pe care îl recunoaște e dat de piață. Din nou Lewis, despre aceasta perspectivă:

It does not believe that value judgements are really judgements at all. They are sentiments, or complexes, or attitudes, produced in a community by the pressure of its environment and its traditions, and differing from one community to another. To say that a thing is good is merely to express our feeling about it; and our feeling about it is the feeling we have been socially conditioned to have.

Nu mi-ar ajunge un articol și nici nu-s calificat să fac argumentul pentru arta bună, în ea însăși, fără ghilimele. Tot ce am sunt câteva locuri comune adunate de la oameni care s-au încăpățânat să creadă că există lucruri precum cărți bune, melodii bune și filme bune, pe care nu poți să le relativizezi fără să faci mizerie în cultura în care trăiești.


Tolstoi a scris o carte întreagă despre asta. El spune că, asemenea mâncării, discuțiile despre gust în artă sunt o pierdere de vreme.

And since discussions as to why one man likes pears and another prefers meat do not help towards finding a definition of what is essential in nourishment, so the solution of questions of taste in art (to which the discussions on art involuntarily come) not only doos not help to make clear what this particular human activity which we call art really consists in, but renders such elucidation quite impossible, until we rid ourselves of a conception which justifies every kind of art, at the cost of confusing the whole matter.

Ca să înțelegi ce face arta bună sau proastă, sau dacă măcar există asemenea categorii, trebuie să sapi mai adânc. Dacă eu spun că există muzică bună în mod obiectiv, George Zafiu mă va întreba: pe ce bază? Dar dacă George Zafiu spune că rostul unui post de radio e să facă profit maximizându-și audiența, atunci pot să îl întreb același lucru: pe ce bază? Ambele sunt păreri bazate pe felul în care vedem lumea și viata, dincolo de muzică și radio.

The estimation of the value of art (i.e. of the feelings it transmits) depends on men’s perception of the meaning of life; depends on what they consider to be the good and the evil of life. And what is good and what is evil is denned by what are termed religions.

Orice cultură are narative finale, pe care Tolstoi le numește religii, în baza cărora recunoaște binele de rău, adevărul de minciună și frumosul de urât. Fără ele, gusturile nu se discută. Si așa ajungem la Abraham Kuyper:

The Latin proverb, De gustibus non est disputandum, which means, “There is no disputing about tastes,” is the arrogant maxim with which the world often evaluates beauty. “I think this,” and, “You think that,” are the usual claims whereby each person exercises the right to judge. Now this does contain a relative truth, and that in a twofold perspective. First, in no realm does the subjective right of agreement function as strongly as in the realm of beauty. This is because the significance of impressions that people receive depends to such a large degree on the mirror of our soul that captures those impressions. Second, and this no less, because rational discussion about beauty occurs only very incidentally and the so-called aesthetic evaluation arises from one’s own notion of beauty, which is, depending on how finely developed it is, equipped for a more accurate judgment. Nevertheless, it may not for a moment be conceded that in the world of beauty, the arbitrariness of each person’s taste will reign supreme. Anyone who insists that it will, cuts beauty off from God. On the contrary, anyone who confesses with us that God is the Inventor and Creator of beauty cannot doubt that beauty is governed by an objective and impartial standard.

Din perspectiva clasic-creștină a lui Tolstoi, Lewis și Kuyper, acest standard e impregnat în Creație, evident de la sine. Din perspectivă secular-comodificată, cel mai apropiat lucru de un standard obiectiv și imparțial e piața – ce vrea publicul. Ca fiu de pastor scoțian, John Reith, primul director al BBC-ului a fost unul dintre primii oameni de radio care au înțeles tensiunea dintre aceste două perspective:

The medium, he wrote, must not become “mere entertainment,” catering to the “imagined wants” of the listener. There must be, he insisted, “no concessions to the vulgar.” He believed that anything one might take for popular demand was but the contrivance of the broadcasters themselves. (…) “He who prides himself on giving what he thinks the public wants is often creating a fictitious demand for lower standards which he will then satisfy.” (Tim Wu – The Masterswitch)


Dacă toate ideile astea par demodate și idealiste, vă las un eseu care distilează într-un paragraf diferența între aceste două feluri de a vedea lucrurile. Spuneam că pentru domnul Zafiu, muzica bună e mereu între ghilimele, ca și cum n-ar fi. Pentru Scott Avett, ce e între ghilimele e succesul, ca și cum n-ar fi. In sensul ăsta Europa FM e un post de “succes” care difuzează muzică de “succes”.

In all types of art there is a choice. Create what you feel because you believe in it, or create what you think will be “successful.” The difference between the two is this: with the latter, that which will be “successful” can only “succeed” for a temporary moment with you and your physical state. But that which is created in sincerity, that which reveals part of your soul without control and plan, will outlive all of us and be generated between men for years to come. Though the work may not succeed in number of viewers, it still bears a life.

Că dacă n-o fac eu, o s-o facă alții, asa cum spune George Zafiu, e, coincident, justificarea lui Al Capone pentru ce făcea: “I’m just a businessman, giving the people what they want. All I do is satisfy a public demand.” Si e “adevărat”, dar nu e adevărat. De făcut o s-o facă alții, dar tu ai de ales. Și în muzică, și în radio, și în afaceri, și în viață, ai de ales.


Religia în școală

Problema statutului religiei în şcolile publice este una din cele mai grele opţiuni cu care se confruntă o democraţie. Este o temă susceptibilă de cele mai clare clivaje ideologice. Democraţia creştină s-a născut în Austro-Ungaria, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg şi Franţa pe baza clivajului între cei care agreau religia în şcoală şi cei care aveau o perspectivă contrară. Guvernele liberale ajunse la putere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au impus transformarea Religiei într-o disciplină opţională sau eliminarea ei, în timp ce partidele conservatoare s-au opus, dar în unele cazuri au avut nevoie de sprijinul laicatului organizat mai mult sau mai puţin în asociaţii reprezentative. În România, această bătălie ideologică nu a avut loc în acea perioadă, datorită unui consens la nivelul partidelor în privinţa religiei, unei slabe organizări a laicatului şi unei puternice tradiţii a învăţămîntului confesional.

Radu Carp – Cererea pentru ora de religie – o revoluţie tăcută şi apolitică


Când vine vorba de locul religiei în școală, nimic nu e nou sub soare. Să luăm Olanda, țară cu o solidă tradiție protestant-conservatoare, tradiție subminată de-a lungul secolului 19 de idealurile Revoluției Franceze, care molipsesc cultura olandeză și schimbă partide, legi, chiar și Constituția.

Spațiul public devine câmp de bătaie între liberali și conservatori, iar cel mai disputat e rolul religiei în sistemul public de educație. Inițial, tradiționaliștii încearcă fără folos să mențină vechiul sistem în care elevii primesc o educație creștină elementară dar neconfesională. Însă pe fondul secularizării grăbite, care evacuează educația religioasă din școli, conservatorii își dau seama că vor fi nevoiți să-și facă propriile instituții pentru a perpetua valorile creștine în care cred. Ei se strâng în jurul lui Abraham Kuyper, un intelectual remarcabil, care înființează ziarul De Standaard, partidul anti-revoluționar și Universitatea Liberă din Amsterdam.

Discursul lui Kuyper de la inaugurarea acestei universități introduce în cultura occidentală ideea de suveranitate a sferelor. Pentru creștinii protestant-reformați, arta, negustoria, familia, școala, biserica, statul, toate sunt sfere autonome ale lumii în care trăim, toate aflate sub suveranitatea lui Dumnezeu.

Ce-l separă pe Kuyper de perspectiva ortodoxă care nu înțelege de ce unii părinti ar vrea să-și ferească copiii de ora de religie pravoslavnică, e tocmai faptul că recunoaște incompatibilitatea celor două feluri de a înțelege lumea și viața. Kuyper crede în Dumnezeu și în suveranitatea divină asupra întregii lumi, și tocmai de asta spune despre cei care nu cred:

Conversely, he who does not confess this must contest it as an annoying self-deception which stands in the way of the people’s development; a fatal dogma; a senseless visionl Thus they are diametrically opposed confessions, which were indeed concealed aside again and again behind a series of hybrid systems; mixtures of more of this and less of that or that or perhaps an equal amount of each.

Asta este exact ce avem de 25 de ani în școala romanească – un sistem hibrid, cu o programă controlată de stat, la care e anexată o oră de religie, controlată de BOR. Ambivalența unui astfel de sistem e evidentă pentru tabăra liberal-seculară, dar nu e la fel de evidentă pentru tabăra conservator-ortodoxă din România.

Așteptând ca educația teologică să fie confesională, obligatorie și finanțată din bani publici, ortodoxia refuză dreptul unor părinți de a-și feri copiii de ceea ce ei înțeleg a fi neadevăruri despre lucrurile care contează mai mult. E o poziție convenabilă în vremuri de majoritate, barem nominală, creștină si ortodoxă. E un alt fel de a le spune ateilor, “ciocu’ mic, acum noi suntem la putere”.

Dar exemplul secularizării Olandei și al Occidentului în general arată că e nevoie doar de una-două generații pentru ca acest raport de putere să se inverseze. După secularizarea sistemului public de educație, creștinii sunt cei care încearcă să-și ferească copiii de ceea ce ei înțeleg a fi neadevăruri despre lucrurile care contează mai mult. Așa apar școlile și universitățile confesionale.

At the State university the scale of equity is weighed down by so many burdens. We cannot repeat often enough that money creates power for the one who gives, and over the one who receives. (…) Where is the spiritual crierion that can guide the State in making its influential choice for the higher, most critical sciences? Moreover, to compel the Jew and the Roman Catholic to contribute to the support of a theological faculty, which in reality is and must be Protestant, would seem to be not in keeping with a sense of justice.

Plecând de la acest adevăr esențial – că banii creează putere pentru cel care dă asupra celui care primește – avem două atitudini diferite ale bisericii față de stat, care reflectă diferențe mai adânci între teologia protestantă și cea ortodoxă. Dacă în lumea protestantă, biserica a devenit tot mai autonomă pe fondul ultimilor două sute de ani de secularizare, în spațiul ortodox statul tot dă și biserica tot primește.

Istoria creștinismului arată că acest tip de simbioză face biserica să devină mai loială statului decât Domnului. Istoria ortodoxiei romanești arată că biserica a răspuns virulent oricui a încercat să o decupleze de stat, păstrându-și loialitatea față de stat, chiar și atunci când acesta dărâma biserici și băga preoți la pușcărie.