Justificarea violului

In Muhammad’s Biography, we read of his conflict with the Jewish tribe of Bani Qurayza, which led him to raid and seize it for almost a month, before the people eventually surrendered. Following the decree of one of his companions, he instructed that “the men should be killed, the property divided, and the women and children taken as captives.” To kill the men, the Prophet dug trenches, and struck off their heads. As for the captive women, the Prophet sold them to purchase horses and weapons in return, except one gorgeous woman, Rayhana, whom he “kept for himself.” Though Rayhana’s husband had just been murdered and she refused to quit Judaism to embrace Islam, the Prophet declared her one of his wives.

Ayman S. Ibrahim – Why Did the ISIS Caliph Rape American Kayla Mueller?

Sfârșitul creștinismului în Orientul Mijlociu

Now, ISIS is looking to eradicate Christians and other minorities altogether. The group twists the early history of Christians in the region — their subjugation by the sword — to legitimize its millenarian enterprise. Recently, ISIS posted videos delineating the second-class status of Christians in the caliphate. Those unwilling to pay the jizya tax or to convert would be destroyed, the narrator warned, as the videos culminated in the now-­infamous scenes of Egyptian and Ethiopian Christians in Libya being marched onto the beach and beheaded, their blood running into the surf.

Eliza Griswold – Is This the End of Christianity in the Middle East?

Toate religiile sunt corecte

To discover how pupils felt about their beliefs, the test asked them to indicate whether they agreed, disagreed or were unsure about the following statement: ‘I believe my religion is the only correct one.’ Any child agreeing with this statement was deemed to be in danger of becoming radicalised into anti-British values. (…)

From this elite perspective, those who believe that their religion is the truth contradict the unstated official version of British values – namely, that all religions are correct. According to the jargon of the day, an inclusive, non-judgemental and respectful attitude towards other people’s beliefs is mandatory for school children. This demand for non-judgemental respect implicitly negates the freedom of conscience of millions of ardent believers for one simple reason: many religions assume that only they possess the truth. For Christians, Jews and Muslims, the idea that all religions are correct makes little sense. Indeed, if all religions are ‘correct’, then living in accordance solely with one particular faith is absurd.

Frank Furedi – The British State’s Silent War on Religion (via Alan Jacobs)

Răspunsuri la întrebările care contează

“What am I doing here? What is my life for? Does it have any purpose beyond itself?” These are questions which human beings have always asked and are still there even though today to even ask such questions is something like bad manners. What is even more, the spaces where such questions might be asked — let alone answered — have shrunk not only in number but in their ambition for answers. And if people no longer seek for answers in churches will they find them in occasional visits to art galleries or book clubs? (…)

For some years now I have been especially struck by accounts I have heard and read of people who have chosen to convert to Islam. Partly these stories are striking because they are so similar — and not only to each other. They are almost always some variant of a story nearly any young person could tell. They generally go something like this: “I had reached X age (often the twenties or early thirties) and I was in a nightclub and I was drunk and I just thought, ‘Life must be about more than this’.” Almost nothing else in our culture says, “But of course this is not all.” Instead the voice of our culture just says, “repeat, repeat.”

Douglas Murray – Is the West’s Loss of Faith Terminal?

 

Imigrația islamică în Europa corectitudinii politice

France’s problem has elements of a military threat, a religious conflict and a violent civil-rights movement. It is not unique. Every country of Western Europe has a version. For a half-century, millions of immigrants from North and sub-Saharan Africa have arrived, lured by work, welfare, marriage and a refuge from war. (…)

Europeans drew the wrong lessons from the American civil-rights movement. In the U.S., there was race and there was immigration. They were separate matters that could (at least until recently) be disentangled by people of good faith. In Europe, the two problems have long been inseparable. Voters who worried about immigration were widely accused of racism, or later of “Islamophobia.”

Immigration and Islam: Europe’s Crisis of Faith – Christopher Caldwell

Rolul satirei

Satire can be dangerous and harmful. It can breed a dehumanizing cynicism which becomes an end in itself. (…) I had never heard of Charlie Hebdo until last week but what I have seen since indicates that it is hardly an example of sophisticated humor in the service of a better philosophy of life. But the abuse of a tool does not negate the tool’s usefulness or importance.

Carl Trueman – In Praise of Folly


 

Joe Sacco despre limitele satirei

Despre limitele libertății de exprimare

Toată lumea are o părere zilele astea despre limitele libertății de exprimare. Asta e un un lucru sănătos. Ce nu sănătos e că autori care ar trebui să știe mai bine se apucă de scris fără să-și fi făcut temele.

Dezbaterea despre limitele libertății de exprimare s-a aprins după atacurile de la Paris dar această dezbatere a început odată cu lumea liberă. Tensiunea dintre dreptul de a te exprima liber și alte drepturi a fost studiată de unele dintre cele mai bune minți ale vremurilor trecute iar forța și claritatea argumentelor a fost recunoscută de lege. Poți să nu fii de acord cu viziunea sau cu argumentele care au influențat legile pe care le avem acum, dar măcar știi cu ce ai de-a face.


Discuția despre limitele libertății de exprimare pleacă de la observația lui G.K. Chesterton: dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui.

Repulsia față de atacul terorist de la Paris și caricaturile care l-au provocat a tulburat claritatea acestui adevăr simplu. S-a spus că libertatea de exprimare implică discernământ și bun-simț. Acest tip de argumentație a fost invocat de domnul Andrei Pleșu într-un interviu la RFI:

Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie şi de cultură şi de bună cuviinţă şi de civilizaţie interioară, până la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar.

Știind că riscăm să confundăm categoriile apelând la standarde morale pentru a delimita un concept legal, domnul Pleșu admite că rămâne de văzut dacă se poate legifera o limită. Pesemne o altă limită decât cea existentă. În societățile liberale, dreptul la liberă exprimare e limitat de vătămarea drepturilor celorlalți. John Stuart Mills scrie în tratatul său despre libertate:

Unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi constrîns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel.

Nicăieri în lume nu poți să spui ce te taie capul. Dar limitele sunt date de legea civilă și penală, nu de legea bunului-simţ, vorba unei doamne senator. Dacă tot ce se publică ar fi de bun-simţ, n-ar mai fi nevoie de legi care să îngrădească dreptul la liberă exprimare. Avem astfel de legi tocmai pentru că se găsesc oameni care să publice astfel de lucruri.

Legea stabilește o linie roșie dincolo de care ești tras la răspundere. Acea linie consemnează faptul că unele drepturi sunt mai importante decât cel la liberă exprimare. Dreptul unuia a-și păstra onoarea și demnitatea nevătămate e mai important decât dreptul celuilalt de a-l porcăi, adică de a se exprima liber. De asta există legi în privința calomniei și insultei.

Principiul vătămării e considerat fundamental dar insuficient. Există specii de discurs care, deși nu vatămă în mod direct drepturile cuiva, sunt jignitoare așa că intră sub incidența principiului ofensei, descris de Feinberg.

Principiul ofensei e alunecos pentru că, iată, aceeași caricatură e ofensatoare pentru unii și amuzantă pentru alții. Așa cum a remarcat Cătălin Tolontan, libertatea de exprimare nu se oprește acolo unde începe capacitatea cuiva de a se ofensa. O regulă sănătoasă, dar nu fără excepțiile ei. Cenzura publică funcționează tocmai în baza acestui principiu. Dacă domnul Tolontan folosește un limbaj vulgar într-o emisiune televizată, postul care l-a invitat e bun de plată pentru că legea consideră ofensator limbajul său.

Întrebarea care se pune e dacă blasfemia ar trebui să fie dincolo de linia roșie a dreptului la liberă exprimare, ținând cont că ofensează comunități întregi. Nu multă lume știe că în unele țări europene și state americane există deja legi împotriva blasfemiei sau a insultei religioase, care sunt rar aplicate, fiind considerate relicve ale unei societăți apuse, în care creștinismul era religia dominantă.

Motivul principal pentru care blasfemia nu e cenzurată de stat e că poate fi ușor evitată de către publicul ofensat. E același motiv pentru care legea îngăduie publicarea tabloidelor care sunt în mod regulat obscene. Dacă te simți ofensat de anumite ziare, tot ce ai de făcut e să nu le citești. Nu e prea greu.

Există și cazuri extreme de ofensă, cum e discursul nazist sau fascist, când se presupune că cei care publică nu înțeleg gravitatea și consecințele liberei lor exprimări. Atunci statul consideră că știe mai bine ce e în interesul populației și cenzurează acest tip de discurs dintr-o poziție care se numește paternalistă. Acest tip de cenzură e foarte restrâns în țările liberale și extins în cele totalitare.

Cei care pledează pentru diluarea legilor de liberă exprimare așteaptă o atitudine paternalistă din partea statului în privința blasfemiei, de vreme ce caricaturile anti-islamice atrag pericolul atacurilor teroriste. Altfel spus, unul din mijloacele de a preveni atacurile teroriste e să le facem pe plac teroriștilor și să legiferăm în mod real blasfemia. Care blasfemie oricum e o abominațiune. Dar acum că e și povestea cu caricaturile, e musai.

Cred că legiferarea mai aspră a blasfemiei nu e justificată în contextul de acum din două motive. Primul e că ar însemna să dăm legi de frica terorismului. Legiferarea blasfemiei nu era pe agenda occidentală înaintea atacurilor teroriste.

Musulmanii moderați, evreii și creștinii ofensați de caricaturile Charlie Hebdo au găsit de cuviință să ignore revista de-a lungul timpului. Singurii care au fost atât de ofensați încât au făcut rău altora au fost teroriștii. Doar din cauza lor se pune problema limitării și mai mari a dreptului la liberă exprimare.

Al doilea e că acest tip de gândire înțelege caricaturile drept motivul și nu pretextul atacurilor de la Paris. Dacă ele într-adevăr ar fi fost motivul, teroriștii n-ar fi omorât șapte oameni care nu au avut nimic de-a face cu ele, printre care un polițist musulman.

Merită amintit că aceeași aripă a Al-Qaida a omorât săptămâna trecută 37 de oameni într-un atac sinucigaș la academia de politie din capitala Yemenului. Teroriștii vor continua să fie ofensați și să omoare până când lumea întreagă va deveni un califat sub legea Sharia. Asta e ideologia care-i mână în luptă și cât timp va exista lumea liberă, teroriștii se vor ofensa.

Blasfemia e o glumă, o mârlănie, un act de curaj sau un păcat grav, în funcție de felul fiecăruia de a înțelege lumea și viața. Soluția nu e s-o așezăm dincolo de linia roșie a libertății de exprimare, ci să construim o societate în care cei care blasfemează în mod provocator și juvenil nu sunt luați în serios.

Cel care scrie sau desenează are aceeași responsabilitate față de societate de care vorbea E.B. White cu decenii în urmă: „de a fi priceput, nu jalnic; sincer, nu fals; vioi, nu plictisitor; corect, nu plin de greșeli. El ar trebui să ridice oamenii, nu să-i tragă în jos”. Terorismul nu schimbă asta.

Blasfemie și corectitudine politică

Câteva articole din ultimele zile care pun în context dezbaterea de după atacurile de la Paris.


Alan Jacobs scrie despre acel “dar” care a punctat atât de multe din reacțiile față de atacurile teroriste. “Dom’le, nu e bine să omori oameni, dar…” După care urmează opinii peste opinii care par mai revoltate de caricaturi decât de faptul că cei care le-au desenat au fost omorâți:

The first thing I note, at any rate, is a tone of exasperation: I can’t believe I have to say this. But why do you have to say it? Obviously: because if you didn’t, people would think, from the rest of your post or essay, that you don’t have a big problem with the murder of the people who worked at Charlie Hebdo.

And why would people get that impression? Because you’re not interested in saying anything that would indicate compassion for the murder victims. Now, you may well have compassion for the murder victims — I have no way of knowing — but it’s not a topic you want to indulge in.


David Brooks remarcă în NYT inconsecvența celor care pledează pentru liberă exprimare, dar care încearcă să o îngrădească agresiv când e folosită într-un mod ofensator valorilor lor.

The journalists at Charlie Hebdo are now rightly being celebrated as martyrs on behalf of freedom of expression, but let’s face it: If they had tried to publish their satirical newspaper on any American university campus over the last two decades it wouldn’t have lasted 30 seconds. Student and faculty groups would have accused them of hate speech. The administration would have cut financing and shut them down.


Mulți musulmani se întreabă de ce legea occidentală permite ofensarea credinței lor dar cenzurează ofensarea grupurilor minoritare, etichetat drept hate speech. E o întrebare legitimă. Răspunsul neplăcut e că discursul instigator la ură e o blasfemie a valorilor seculare precum toleranța. Iar miliția corectitudinii politice din universități acceptă orice fel de batjocură, mai puțin cea care atinge propriile tabuuri:

Today’s threats to free speech are more likely to come from “social justice warriors” on the left who say they are defending the feelings of those deemed to be crushed under the weight of supposedly systemic racism and sexism.

 

Terorism și islam

Conversația esențială a primei zile de după atacul terorist din Paris a fost despre limitele libertății de expresie. Au fost voci care au dat de înțeles că satiriștii au cam căutat-o cu lumânarea. A spus-o un cleric radical musulman, CTP si, dezamăgitor, Andrei Pleșu:

Eu nu spun că e normal să reacţionezi cu gloanţe la bezmeticeala unor oameni care se distrează pe socoteala unor tradiţii, dar nici nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.

Deși pe undeva e adevarat că ambele sunt blamabile, avem de-a face cu o falsă echivalență. Atunci când niște oameni omoară alți oameni pentru că au desenat ceva ce nu le-a plăcut, am face bine să vorbim despre vina de a omorî înaintea vinei de a blasfema. Rod Dreher:

As a religious believer, I think blasphemy is evil. But I do not trust a pope, a patriarch, a rabbi or an imam to define it for the entire community.


Cealaltă conversație care se derulează acum e însă mult mai complexă și mai importantă. Lumea occidentală are de-a face cu o minoritate teroristă islamică și o majoritate care nu vrea sau nu poate să o oprească să facă rău.

Întrebarea care se pune e în ce măsură ideologia teroristă se revendică din religia islamică. Andrei Pleșu spune că teroriștii care ucid în numele lui Allah nu sunt în litera și spiritul textului lor sacru. Aici e de discutat. In America deja se discută după 11 septembrie și în Europa se va discuta tot mai mult pe aceasta tema de acum încolo.

Nu știu prea multe despre islam, asa că cel mai bun lucru pe care pot să-l fac e să merg pe mâna celor care cunosc religia, istoria și cultura islamică și relația cu lumea creștină. Autori de la care aștepți mai mult decât sentimentalism sau sofisme corecte politic.

Legătura dintre ideologia teroristă și religia musulmană e un subiect controversat care nu se rezolvă într-un eseu și nici măcar într-o carte. Dar dacă e să avem o idee, trebuie să începem de undeva. Si un loc bun e cea mai importantă universitate sunnită din lumea islamică.


Acum o săptămână, președintele el-Sisi al Egiptului a ținut un discurs în fața clerului musulman, un discurs care n-ar fi putut fi rostit în nici o instituție publică din Europa pentru că ar fi trecut drept islamofobic.

Lucrurile sunt mai complicate decât dă de înțeles Vlad Mixich când scrie că problema e terorismul – nu islamul, fanatismul – nu credința. Discursul lui el-Sisi arată că tensiunea dintre ideologia teroristă și religia musulmană rămâne nerezolvată inclusiv în spațiul musulman, darămite în spațiul european.

I am referring here to the religious clerics. We have to think hard about what we are facing—and I have, in fact, addressed this topic a couple of times before. It’s inconceivable that the thinking that we hold most sacred should cause the entire umma [Islamic world] to be a source of anxiety, danger, killing and destruction for the rest of the world. Impossible!

That thinking—I am not saying “religion” but “thinking”—that corpus of texts and ideas that we have sacralized over the years, to the point that departing from them has become almost impossible, is antagonizing the entire world. It’s antagonizing the entire world!

Is it possible that 1.6 billion people [Muslims] should want to kill the rest of the world’s inhabitants—that is 7 billion—so that they themselves may live? Impossible!

I am saying these words here at Al Azhar, before this assembly of scholars and ulema—Allah Almighty be witness to your truth on Judgment Day concerning that which I’m talking about now.

All this that I am telling you, you cannot feel it if you remain trapped within this mindset. You need to step outside of yourselves to be able to observe it and reflect on it from a more enlightened perspective.

I say and repeat again that we are in need of a religious revolution. You, imams, are responsible before Allah. The entire world, I say it again, the entire world is waiting for your next move . . . because this umma is being torn, it is being destroyed, it is being lost—and it is being lost by our own hands.