Pe litoral

Porumbul fiert a fost eroul sejurului meu, stîrnind pasiuni versificate şi replici de neuitat. Haznaua estivală se oglindeşte de minune în versurile de pe plajă. O scenă: „Luaţi porumbelul de la Gică Mondialul“, strigă un vînzător ambulant de pe plajele României. O doamnă se lasă tentată şi dă să cumpere porumbelul, dar dumnealui soţul o trage de coarda sutienului: „Şinşi lei un păpoşoi care creşte în grădină, fa? Ce, te-ai prostit de cap?“ „Păi, şi ce să fac, mă?“ „Să rabzi pînă acasă. N-o să crăpi.“

Constanța Vintilă Ghițulescu – Haznaua estivală

Corpul ca religie

Ce să-i faci, nu te pui cu credinţa omului! Dar nici măcar în creştinism nu-mi plac habotnicii, iar pe fundamentalişti îi detest. În ceea ce îi priveşte pe habotnicii cultului corpului, aceştia pur şi simplu mă scot din sărite. De fapt, mi se par ridicoli pînă în momentul în care, cu o privire de iniţiaţi, vor să mă convertească la dreapta lor credinţă şi să jur călare pe un aparat de fitness şi cu mîna pe morcov că voi muri sănătos, întru gloria corpului de-a pururea detoxifiat. De asemenea, deşi sînt o fire compasivă, îmi este greu să le plîng de milă cînd îi ia cu ameţeală la serviciu sau leşină pe stradă în urma îndeplinirii cu prea mult sîrg a sfintelor lor canoane de mîntuire a corpului. Aşa că, impertinent şi impenitent, mă declar eretic!

Vintilă Mihăilescu – Detoxifierea şi păcatul originar


“It is a sign of aphuia” says he,—that is, of a nature not finely tempered,—”to give yourselves up to things which relate to the body; to make, for instance, a great fuss about exercise, a great fuss about eating, a great fuss about drinking, a great fuss about walking, a great fuss about riding. All these things ought to be done merely by the way: the formation of the spirit and character must be our real concern.”

Epictet, citat de Matthew Arnold

 

Playlistul de radio comercial

Scriam la finalul articolului de ieri că în radio, ca și în muzica, ai de ales. Case in point, iată doi oameni de radio care au ales altceva decât să dea “ce place majorității”.

Într-o eră în care ideea de playlist e sfîntă (în America, în anii ’80, s-a descoperit playlist-ul, care a ucis radioul făcut de realizatori şi a înfiinţat radioul ca mijloc de business în primul rînd), iar intervenţia DJ-ului se limitează la a spune ora şi cum e vremea, eu îmi permiteam luxul să încalc orice regulă, dacă aveam argumente pentru asta. Şi aşa a fost timp de şapte ani. Din 2012 încoace am primit mai multe propuneri să fac radio, dar dacă tot pot să mă întreţin decent din meseria de actor voce, de ce să fac compromisul de a evolua la un radio a cărui politică muzicală şi de conţinut nu îmi spune nimic? Fiindcă, din păcate, piaţa radio de la noi este, ca diversitate, foarte săracă. Se pare că managerii de radio se întrec în a-şi subestima publicul, dîndu-i să înghită doar muzică de foarte joasă calitate, puţină şi/sau atît de tocită, încît pentru mine a devenit imposibil să mai ascult vreun post.

Marius Vintilă – De la „datul la perete“ la online – o istorie personală


Declanşatorul nu a fost filonul rock, ci acela dance. Piesele au fost difuzate, au generat notorietate şi vînzări enorme pentru artişti, iar puntea dintre radio şi formaţii a fost refăcută. Privind retrospectiv, este momentul în care orice muzică decentă şi de bun-simţ a pierdut teren în faţa valului de mizerie dance. Formaţiile rock n-au ştiut să contracareze, ba unele dintre ele, ca Voltaj, de la sloganul „Disco never, rock forever“ au trecut la „Stai pe spate şi las-o doar pe ea“. Radioul a intrat într-un soi de proces ce poate fi descris prin cuvîntul „cici“: căcat intră, căcat iese.

Mihai Dinu – Teatrul imaginar – retrospectiva radioului independent

Religia în școală

Problema statutului religiei în şcolile publice este una din cele mai grele opţiuni cu care se confruntă o democraţie. Este o temă susceptibilă de cele mai clare clivaje ideologice. Democraţia creştină s-a născut în Austro-Ungaria, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg şi Franţa pe baza clivajului între cei care agreau religia în şcoală şi cei care aveau o perspectivă contrară. Guvernele liberale ajunse la putere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au impus transformarea Religiei într-o disciplină opţională sau eliminarea ei, în timp ce partidele conservatoare s-au opus, dar în unele cazuri au avut nevoie de sprijinul laicatului organizat mai mult sau mai puţin în asociaţii reprezentative. În România, această bătălie ideologică nu a avut loc în acea perioadă, datorită unui consens la nivelul partidelor în privinţa religiei, unei slabe organizări a laicatului şi unei puternice tradiţii a învăţămîntului confesional.

Radu Carp – Cererea pentru ora de religie – o revoluţie tăcută şi apolitică


Când vine vorba de locul religiei în școală, nimic nu e nou sub soare. Să luăm Olanda, țară cu o solidă tradiție protestant-conservatoare, tradiție subminată de-a lungul secolului 19 de idealurile Revoluției Franceze, care molipsesc cultura olandeză și schimbă partide, legi, chiar și Constituția.

Spațiul public devine câmp de bătaie între liberali și conservatori, iar cel mai disputat e rolul religiei în sistemul public de educație. Inițial, tradiționaliștii încearcă fără folos să mențină vechiul sistem în care elevii primesc o educație creștină elementară dar neconfesională. Însă pe fondul secularizării grăbite, care evacuează educația religioasă din școli, conservatorii își dau seama că vor fi nevoiți să-și facă propriile instituții pentru a perpetua valorile creștine în care cred. Ei se strâng în jurul lui Abraham Kuyper, un intelectual remarcabil, care înființează ziarul De Standaard, partidul anti-revoluționar și Universitatea Liberă din Amsterdam.

Discursul lui Kuyper de la inaugurarea acestei universități introduce în cultura occidentală ideea de suveranitate a sferelor. Pentru creștinii protestant-reformați, arta, negustoria, familia, școala, biserica, statul, toate sunt sfere autonome ale lumii în care trăim, toate aflate sub suveranitatea lui Dumnezeu.

Ce-l separă pe Kuyper de perspectiva ortodoxă care nu înțelege de ce unii părinti ar vrea să-și ferească copiii de ora de religie pravoslavnică, e tocmai faptul că recunoaște incompatibilitatea celor două feluri de a înțelege lumea și viața. Kuyper crede în Dumnezeu și în suveranitatea divină asupra întregii lumi, și tocmai de asta spune despre cei care nu cred:

Conversely, he who does not confess this must contest it as an annoying self-deception which stands in the way of the people’s development; a fatal dogma; a senseless visionl Thus they are diametrically opposed confessions, which were indeed concealed aside again and again behind a series of hybrid systems; mixtures of more of this and less of that or that or perhaps an equal amount of each.

Asta este exact ce avem de 25 de ani în școala romanească – un sistem hibrid, cu o programă controlată de stat, la care e anexată o oră de religie, controlată de BOR. Ambivalența unui astfel de sistem e evidentă pentru tabăra liberal-seculară, dar nu e la fel de evidentă pentru tabăra conservator-ortodoxă din România.

Așteptând ca educația teologică să fie confesională, obligatorie și finanțată din bani publici, ortodoxia refuză dreptul unor părinți de a-și feri copiii de ceea ce ei înțeleg a fi neadevăruri despre lucrurile care contează mai mult. E o poziție convenabilă în vremuri de majoritate, barem nominală, creștină si ortodoxă. E un alt fel de a le spune ateilor, “ciocu’ mic, acum noi suntem la putere”.

Dar exemplul secularizării Olandei și al Occidentului în general arată că e nevoie doar de una-două generații pentru ca acest raport de putere să se inverseze. După secularizarea sistemului public de educație, creștinii sunt cei care încearcă să-și ferească copiii de ceea ce ei înțeleg a fi neadevăruri despre lucrurile care contează mai mult. Așa apar școlile și universitățile confesionale.

At the State university the scale of equity is weighed down by so many burdens. We cannot repeat often enough that money creates power for the one who gives, and over the one who receives. (…) Where is the spiritual crierion that can guide the State in making its influential choice for the higher, most critical sciences? Moreover, to compel the Jew and the Roman Catholic to contribute to the support of a theological faculty, which in reality is and must be Protestant, would seem to be not in keeping with a sense of justice.

Plecând de la acest adevăr esențial – că banii creează putere pentru cel care dă asupra celui care primește – avem două atitudini diferite ale bisericii față de stat, care reflectă diferențe mai adânci între teologia protestantă și cea ortodoxă. Dacă în lumea protestantă, biserica a devenit tot mai autonomă pe fondul ultimilor două sute de ani de secularizare, în spațiul ortodox statul tot dă și biserica tot primește.

Istoria creștinismului arată că acest tip de simbioză face biserica să devină mai loială statului decât Domnului. Istoria ortodoxiei romanești arată că biserica a răspuns virulent oricui a încercat să o decupleze de stat, păstrându-și loialitatea față de stat, chiar și atunci când acesta dărâma biserici și băga preoți la pușcărie.

Asta vrea publicul (2)

Paul Graham scria într-un eseu mai vechi că arta de proastă calitate se recunoaște după trucurile folosite.

What counts as a trick? Roughly, it’s something done with contempt for the audience. For example, the guys designing Ferraris in the 1950s were probably designing cars that they themselves admired. Whereas I suspect over at General Motors the marketing people are telling the designers, “Most people who buy SUVs do it to seem manly, not to drive off-road. So don’t worry about the suspension; just make that sucker as big and tough-looking as you can.”

De la link-baiting până la porn explicit, presa are un întreg catalog de trucuri, care nu reflectă decât dispreț pentru public. Spuneți ce vreți despre Dilema Veche și Decât o Revistă, ambele au prejudecățile lor și numere ratate, dar măcar sunt făcute de oameni care scriu ce și cum le place, într-o vreme în care ceilalți fac ce fac doar pentru că o analiză a pieței le-a arătat că “asta vrea publicul”.


Bill Waterson, creatorul benzilor desenate Calvin & Hobbes, spunea într-un interviu recent:

You don’t want a syndicate telling you what to draw – there will be no spark unless it comes from your own ideas. What I didn’t realize was that nobody out there knows what they’re looking for until they see it. You don’t build the peg to fit a hole; the peg needs to bore its own hole.


Caragiale, într-o scrisoare din 1907 către Mihail Dragomirescu:

Cum am zice, în limbaj de cizmărie, cusătura pingelii nu se vede ușor, dacă nu e făcută cu ață albă. De, dragii mei, eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii nu de al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă țiu la cinstea meșteșugărească, dacă nu… mergeți și voi la alți meșteri mai buni sa va-ncalțe – că, slavă Domnului! sunt destui – supărare nu-ncape… Am și eu câțiva mușterii ai mei cari n-or să mă lase.

Ce a lăsat Dumnezeu şi ce au inventat oamenii

Constanța Vintilă-Ghițulescu publică în Dilema Veche o perspectivă nostalgică a perpetuării tradițiilor religioase.

Am crescut într-un sat, înconjurată de o grămadă de mătuşi şi bunici care participau cu asiduitate la viaţa religioasă a comunităţii. Nu cunoşteau Evanghelia, şi nici nu cred că au deschis-o vreodată, deşi pe masa uneia dintre bunici se afla o cărţoaie mare legată în piele, cu un scris mic-mititel. Probabil că asta o fi şi speriat-o pe biata bunica. În schimb, mătuşile şi bunicile mele cunoşteau pe de rost toate sărbătorile, posturile, ritualurile şi făceau cea mai bună colivă din lume. (…)

Sînt oare pregătiţi profesorii de religie să ia locul babelor copilăriei mele?

Dacă ignoranța e criteriul, atunci se prea poate să fie pregătiţi. Dar de ce am vrea aşa ceva? De ce am vrea să folosim ora de religie pentru a perpetua superstițiile care ascund creștinismul autentic? De ce rămâne neclar, până și pentru o cercetătoare în istorie ca doamna Ghițulescu, “ce o fi lăsat Dumnezeu şi ce au inventat oamenii”? Pesemne că superstițiile nu s-au păstrat în ciuda învățăturilor bisericii, ci datorită lor. Asta dau de înțeles mărturiile istorice.


În capitolul despre biserică din cartea Între Orient și Occident, Neagu Djuvara citează observațiile unor observatori străini despre starea religioasă a locuitorilor Țărilor Române:

IMG_20150316_145908.294

Același Wilkinson e citat câteva pagini mai târziu:

Absurditățile și superstiția, care alcătuiesc o parte atât de mare din principiile fundamentale ale religiei grecești, asa cum este ea practicată în prezent, au mare putere atât în Moldova, cât și în Muntenia. Dovezile de cucernicie constau în a face semnul crucii, a face mătănii în faţa icoanelor, a le săruta și a aprinde o lumânare în faţa vreunui sfânt favorit.


Într-o monografie a Iașului publicată la începutul anilor 1900, N.A. Bogdan face un exercițiu similar cu al lui Djuvara, selectând mărturii ale călătorilor străini care au trecut prin Iași de-a lungul istoriei. Cronicarul ortodox Paul de Alep observa la mijlocul anilor 1600:

Postul cel mare e tare păzit de Curte și de clasele de sus; dar poporul de jos nu păzește nici un post, nu face nici o rugăciune, peste tot nu pare a se ține de vre-o (sic) religie. Ei sunt creștini numai cu numele și preoții lor dau pildă de a petrece nopți întregi în desfrânări și în beție.

Un anume Lord Baltimore își aducea aminte la 1764 de șederea într-o mănăstire ieșeană:

După prânz începurăm o conversație despre poezia în genere și poeții cei mai mari engleji (sic) în parte; dar călugării zâmbeau cu neîncredere, susținând neaptitudinea poetică a unei limbe atât de grele ca acea engleză. Unii dintre ei vorbeau grecește, rusește, latinește și italienește, însă erau de tot ignoranți în geografie, încât ne întrebau dacă Anglia se cuprinde în Londra sau Londra în Anglia.

Ceva mai târziu, la 1785, abatele Comte d’Hauterive nota:

Moldovenii sunt superstițiosi: evlavia lor e sinceră; ei se privează, se închin puțin, dar mănâncă încă și mai puțin. Călugării în Moldova sunt săraci, lâncezând în mizerie, ignoranță și plictiseală. (…)

Educațiunea este în mâinile preoților; dar toată știința lor e compusă din păreri absurde și superstițioase, dar morala băgată de dânșii în capul ucenicilor lor e mai proprie de a încuraja robia, decât de a îmbunătăți starea omenirei.


În biografia lui Robert M’Cheyne, misionarul scoțian Andrew Bonar își aduce aminte de călătoriile celor doi în această parte a lumii:

Our journey led us through Moldavia, Wallachia, and Austria,—lands of darkness and of the shadow of death. Profound strangers to the truth as it is in Jesus, the people of these lands, nevertheless, profess to be Christians. Superstition and its idolatries veil the glorious object of faith from every eye.


Tiparul acestor mărturii e dat de ignoranța superstițioasă a clerului și a oamenilor, care lasă străinilor impresia de creștini doar cu numele. Genul de creștini care, la fel ca babele doamnei Ghițulescu, nu cunosc Evanghelia dar țin posturile, bat mătănii și fac colivă bună.

Dacă asta e tradiția pe care vrem s-o cultivăm, atunci n-avem decât să facem ce am făcut și până acum, așteptând de la profesorii de religie să ia locul babelor. Dacă nu, dacă vrem să separăm superstiția de învățătura Scripturilor, atunci am face bine să ascultăm sfatul lui C.S. Lewis:

A sum can be put right: but only by going back til you find the error and working it afresh from that point, never by simply going on.