The Inklings

What did the Inklings, as this group of friends called themselves, believe? How did their beliefs affect their writing and thinking? What did they hope to achieve with their novels, stories and nonfiction? These are the sort of questions that most interest the Zaleskis. Overall, they argue that the Inklings aimed at nothing less than “a revitalization of Christian intellectual and imaginative life.”

Michael Dirda – ‘The Fellowship’ explores the spiritual roots of Tolkien and the Inklings

C.S. Lewis despre politică

A sick society must think much about politics, as a sick man must think much about his digestion; to ignore the subject may be fatal cowardice for one as for the other. But if either comes to regard it as the natural food of the mind—if either forgets that we think of such things only in order to be able to think of something else—then what was undertaken for the sake of health has become itself a new and deadly disease.

C.S. Lewis

Asta vrea publicul (3)

Când dau drumul la radio dimineața, mă gândesc că cine ascultă Europa FM n-o face pentru muzică. Playlistul e un fel de greatest hits al tarabelor cu casete de pe litoralul anilor ’90 amestecat cu pop mainstream actual. Muzică de culoarea bej, vorba lui Noel Gallagher.

George Zafiu, cel care face playlistul, explică pe blogul lui Vlad Petreanu cum se face selecția pieselor difuzate pe Europa FM. Pe scurt, postul testează piesele pe grupuri-țintă și difuzează pe post piesele care ies cel mai bine în teste. Domnul Zafiu explică logica din spatele acestui proces:

…fiecare stație radio mare își calculează fiecare pas, la fiecare 3 minute și jumătate programând cele mai bune piese pentru publicul său, iar dacă eu nu difuzez ce place majorității, alte câteva posturi de radio le oferă alternativa și cele mai bune melodii. Pleacă de la mine și rămân acolo pentru că “acolo e cea mai bună muzică”.

De-a lungul articolului, autorul se referă la muzica difuzată de Europa FM ca fiind “cea mai bună”, de vreme ce e validată de testele pe ascultători țintă. Am vrut să las un comentariu despre confuzia între cea mai ascultată și cea mai bună muzică, dar cineva mi-o luase înainte. Răspunsul lui Geroge Zafiu:

Dar ce e muzica “buna”? Poate ce e “buna” pentru tine, nu e “buna” pentru prietena ta samd. Gusturile nu se discuta, dar se testeaza.

Pentru autor, muzica “bună” e mereu între ghilimele, adică “bună” pentru publicul țintă al postului; what else is there? Tot el scrie ceva mai jos, ca o concluzie la întreaga discuție:

In 15 ani de Europa FM am invatat ca gusturile nu se discuta si ca ce zice publicul e litera de lege.

Putem să ne scandalizăm, dar ăsta e etosul întregii industrii. Domnul Zafiu măcar e sincer. Radioul e o afacere, iar scopul unei afaceri e maximizarea profitului. Profitul unui post de radio e determinat de numărul de ascultători. In ecuația asta, melodiile sunt bucăți de trei minute și jumătate de sunet care îi fac sau nu pe ascultători să schimbe postul.


Ideea că muzica poate fi bună, fără ghilimele, pare de neînțeles pentru domnul Zafiu. Parafrazându-l pe C.S. Lewis, dânsul poate să fie ostil, dar nu critic, pentru că nu înțelege ce se discută. Nu înțelege că atunci când cineva spune că muzica aleasă de el e proastă, face o judecată de valoare, nu una de gust. Sunt lucruri distincte, după cum remarca Auden:

As readers, we remain in the nursery stage so long as we cannot distinguish between taste and judgment, so long, that is, as the only possible verdicts we can pass on a book are two: this I like; this I don’t like. For an adult reader, the possible verdicts are five: I can see this is good and I like it; I can see this is good but I don’t like it; I can see this is good and, though at present I don’t like it, I believe that with perseverance I shall come to like it; I can see that this is trash but I like it; I can see that this is trash and I don’t like it.

Domnul Zafiu nu are în minte această categorie, a valorii obiective a unei melodii, pentru că singurul fel de valoare pe care îl recunoaște e dat de piață. Din nou Lewis, despre aceasta perspectivă:

It does not believe that value judgements are really judgements at all. They are sentiments, or complexes, or attitudes, produced in a community by the pressure of its environment and its traditions, and differing from one community to another. To say that a thing is good is merely to express our feeling about it; and our feeling about it is the feeling we have been socially conditioned to have.

Nu mi-ar ajunge un articol și nici nu-s calificat să fac argumentul pentru arta bună, în ea însăși, fără ghilimele. Tot ce am sunt câteva locuri comune adunate de la oameni care s-au încăpățânat să creadă că există lucruri precum cărți bune, melodii bune și filme bune, pe care nu poți să le relativizezi fără să faci mizerie în cultura în care trăiești.


Tolstoi a scris o carte întreagă despre asta. El spune că, asemenea mâncării, discuțiile despre gust în artă sunt o pierdere de vreme.

And since discussions as to why one man likes pears and another prefers meat do not help towards finding a definition of what is essential in nourishment, so the solution of questions of taste in art (to which the discussions on art involuntarily come) not only doos not help to make clear what this particular human activity which we call art really consists in, but renders such elucidation quite impossible, until we rid ourselves of a conception which justifies every kind of art, at the cost of confusing the whole matter.

Ca să înțelegi ce face arta bună sau proastă, sau dacă măcar există asemenea categorii, trebuie să sapi mai adânc. Dacă eu spun că există muzică bună în mod obiectiv, George Zafiu mă va întreba: pe ce bază? Dar dacă George Zafiu spune că rostul unui post de radio e să facă profit maximizându-și audiența, atunci pot să îl întreb același lucru: pe ce bază? Ambele sunt păreri bazate pe felul în care vedem lumea și viata, dincolo de muzică și radio.

The estimation of the value of art (i.e. of the feelings it transmits) depends on men’s perception of the meaning of life; depends on what they consider to be the good and the evil of life. And what is good and what is evil is denned by what are termed religions.

Orice cultură are narative finale, pe care Tolstoi le numește religii, în baza cărora recunoaște binele de rău, adevărul de minciună și frumosul de urât. Fără ele, gusturile nu se discută. Si așa ajungem la Abraham Kuyper:

The Latin proverb, De gustibus non est disputandum, which means, “There is no disputing about tastes,” is the arrogant maxim with which the world often evaluates beauty. “I think this,” and, “You think that,” are the usual claims whereby each person exercises the right to judge. Now this does contain a relative truth, and that in a twofold perspective. First, in no realm does the subjective right of agreement function as strongly as in the realm of beauty. This is because the significance of impressions that people receive depends to such a large degree on the mirror of our soul that captures those impressions. Second, and this no less, because rational discussion about beauty occurs only very incidentally and the so-called aesthetic evaluation arises from one’s own notion of beauty, which is, depending on how finely developed it is, equipped for a more accurate judgment. Nevertheless, it may not for a moment be conceded that in the world of beauty, the arbitrariness of each person’s taste will reign supreme. Anyone who insists that it will, cuts beauty off from God. On the contrary, anyone who confesses with us that God is the Inventor and Creator of beauty cannot doubt that beauty is governed by an objective and impartial standard.

Din perspectiva clasic-creștină a lui Tolstoi, Lewis și Kuyper, acest standard e impregnat în Creație, evident de la sine. Din perspectivă secular-comodificată, cel mai apropiat lucru de un standard obiectiv și imparțial e piața – ce vrea publicul. Ca fiu de pastor scoțian, John Reith, primul director al BBC-ului a fost unul dintre primii oameni de radio care au înțeles tensiunea dintre aceste două perspective:

The medium, he wrote, must not become “mere entertainment,” catering to the “imagined wants” of the listener. There must be, he insisted, “no concessions to the vulgar.” He believed that anything one might take for popular demand was but the contrivance of the broadcasters themselves. (…) “He who prides himself on giving what he thinks the public wants is often creating a fictitious demand for lower standards which he will then satisfy.” (Tim Wu – The Masterswitch)


Dacă toate ideile astea par demodate și idealiste, vă las un eseu care distilează într-un paragraf diferența între aceste două feluri de a vedea lucrurile. Spuneam că pentru domnul Zafiu, muzica bună e mereu între ghilimele, ca și cum n-ar fi. Pentru Scott Avett, ce e între ghilimele e succesul, ca și cum n-ar fi. In sensul ăsta Europa FM e un post de “succes” care difuzează muzică de “succes”.

In all types of art there is a choice. Create what you feel because you believe in it, or create what you think will be “successful.” The difference between the two is this: with the latter, that which will be “successful” can only “succeed” for a temporary moment with you and your physical state. But that which is created in sincerity, that which reveals part of your soul without control and plan, will outlive all of us and be generated between men for years to come. Though the work may not succeed in number of viewers, it still bears a life.

Că dacă n-o fac eu, o s-o facă alții, asa cum spune George Zafiu, e, coincident, justificarea lui Al Capone pentru ce făcea: “I’m just a businessman, giving the people what they want. All I do is satisfy a public demand.” Si e “adevărat”, dar nu e adevărat. De făcut o s-o facă alții, dar tu ai de ales. Și în muzică, și în radio, și în afaceri, și în viață, ai de ales.


Ce a lăsat Dumnezeu şi ce au inventat oamenii

Constanța Vintilă-Ghițulescu publică în Dilema Veche o perspectivă nostalgică a perpetuării tradițiilor religioase.

Am crescut într-un sat, înconjurată de o grămadă de mătuşi şi bunici care participau cu asiduitate la viaţa religioasă a comunităţii. Nu cunoşteau Evanghelia, şi nici nu cred că au deschis-o vreodată, deşi pe masa uneia dintre bunici se afla o cărţoaie mare legată în piele, cu un scris mic-mititel. Probabil că asta o fi şi speriat-o pe biata bunica. În schimb, mătuşile şi bunicile mele cunoşteau pe de rost toate sărbătorile, posturile, ritualurile şi făceau cea mai bună colivă din lume. (…)

Sînt oare pregătiţi profesorii de religie să ia locul babelor copilăriei mele?

Dacă ignoranța e criteriul, atunci se prea poate să fie pregătiţi. Dar de ce am vrea aşa ceva? De ce am vrea să folosim ora de religie pentru a perpetua superstițiile care ascund creștinismul autentic? De ce rămâne neclar, până și pentru o cercetătoare în istorie ca doamna Ghițulescu, “ce o fi lăsat Dumnezeu şi ce au inventat oamenii”? Pesemne că superstițiile nu s-au păstrat în ciuda învățăturilor bisericii, ci datorită lor. Asta dau de înțeles mărturiile istorice.


În capitolul despre biserică din cartea Între Orient și Occident, Neagu Djuvara citează observațiile unor observatori străini despre starea religioasă a locuitorilor Țărilor Române:

IMG_20150316_145908.294

Același Wilkinson e citat câteva pagini mai târziu:

Absurditățile și superstiția, care alcătuiesc o parte atât de mare din principiile fundamentale ale religiei grecești, asa cum este ea practicată în prezent, au mare putere atât în Moldova, cât și în Muntenia. Dovezile de cucernicie constau în a face semnul crucii, a face mătănii în faţa icoanelor, a le săruta și a aprinde o lumânare în faţa vreunui sfânt favorit.


Într-o monografie a Iașului publicată la începutul anilor 1900, N.A. Bogdan face un exercițiu similar cu al lui Djuvara, selectând mărturii ale călătorilor străini care au trecut prin Iași de-a lungul istoriei. Cronicarul ortodox Paul de Alep observa la mijlocul anilor 1600:

Postul cel mare e tare păzit de Curte și de clasele de sus; dar poporul de jos nu păzește nici un post, nu face nici o rugăciune, peste tot nu pare a se ține de vre-o (sic) religie. Ei sunt creștini numai cu numele și preoții lor dau pildă de a petrece nopți întregi în desfrânări și în beție.

Un anume Lord Baltimore își aducea aminte la 1764 de șederea într-o mănăstire ieșeană:

După prânz începurăm o conversație despre poezia în genere și poeții cei mai mari engleji (sic) în parte; dar călugării zâmbeau cu neîncredere, susținând neaptitudinea poetică a unei limbe atât de grele ca acea engleză. Unii dintre ei vorbeau grecește, rusește, latinește și italienește, însă erau de tot ignoranți în geografie, încât ne întrebau dacă Anglia se cuprinde în Londra sau Londra în Anglia.

Ceva mai târziu, la 1785, abatele Comte d’Hauterive nota:

Moldovenii sunt superstițiosi: evlavia lor e sinceră; ei se privează, se închin puțin, dar mănâncă încă și mai puțin. Călugării în Moldova sunt săraci, lâncezând în mizerie, ignoranță și plictiseală. (…)

Educațiunea este în mâinile preoților; dar toată știința lor e compusă din păreri absurde și superstițioase, dar morala băgată de dânșii în capul ucenicilor lor e mai proprie de a încuraja robia, decât de a îmbunătăți starea omenirei.


În biografia lui Robert M’Cheyne, misionarul scoțian Andrew Bonar își aduce aminte de călătoriile celor doi în această parte a lumii:

Our journey led us through Moldavia, Wallachia, and Austria,—lands of darkness and of the shadow of death. Profound strangers to the truth as it is in Jesus, the people of these lands, nevertheless, profess to be Christians. Superstition and its idolatries veil the glorious object of faith from every eye.


Tiparul acestor mărturii e dat de ignoranța superstițioasă a clerului și a oamenilor, care lasă străinilor impresia de creștini doar cu numele. Genul de creștini care, la fel ca babele doamnei Ghițulescu, nu cunosc Evanghelia dar țin posturile, bat mătănii și fac colivă bună.

Dacă asta e tradiția pe care vrem s-o cultivăm, atunci n-avem decât să facem ce am făcut și până acum, așteptând de la profesorii de religie să ia locul babelor. Dacă nu, dacă vrem să separăm superstiția de învățătura Scripturilor, atunci am face bine să ascultăm sfatul lui C.S. Lewis:

A sum can be put right: but only by going back til you find the error and working it afresh from that point, never by simply going on.

Sclavia statului social

I believe a man is happier, and happy in a richer way, if he has ‘the freeborn mind.’ But I doubt whether he can have this without economic independence, which the new society is abolishing. For independence allows an education not controlled by Government; and in adult life it is the man who needs and asks nothing of Government who can criticize its acts and snap his fingers at its ideology. Read Montaigne; that’s the voice of a man with his legs under his own table, eating the mutton and turnips raised on his own land. Who will talk like that when the State is everyone’s schoolmaster and employer?

C. S. Lewis – Willing Slaves of the Welfare State

Statul și biserica

Când biserica devine o instituție a statului, ea tinde să fie mai loială statului care o finanțează decât Domnului la care se închină. Giles Fraser, preot anglican, despre declinul Bisericii de care aparține:

This is the great heresy of an established church – it ends up forgetting who the boss is. And this forgetfulness has stalked the church throughout centuries of what came to be called Christendom – that pernicious self-supporting symbiosis of church and state. My hope is that as Christendom continues to fall apart, so the church may be able to recapture some of its pre-Constantinian vitality and radicalism. It won’t be as big or as strong, at least not in worldly terms. But that was never part of the promise of the Gospel. And if the church is not vigorous enough to stand on its own two feet without a state-sanctioned life-support system, it deserves to pass away into obscurity.


Odată ce Constantin a cuplat biserica la vistieria statului, impostorii au dat iama. Rodney Stark:

One of the sad ironies of life is that sincere efforts to do good can so often have unfortunate results. Such was the case with one of Constantine’s benevolent acts toward Christianity: When he showered privileges and status on the Christian clergy he inadvertently caused a “stampede into the priesthood.” Soon Christian offices, and especially the higher positions, were dominated by the sons of the aristocracy—some of them gaining bishoprics even before being baptized. As a result, many immoral, insincere, and indolent men were ordained, far too many of whom gained very important positions in the church. At the same time, of course, many who entered the religious life were not careerists or libertines, but were deeply committed Christians. Consequently, there arose what, in effect, became two parallel churches. These can usefully be identified as the Church of Power and the Church of Piety. (..)

Constantine’s major contribution was to elevate the clergy to high levels of wealth, power, and status. Keep in mind that, contrary to popular belief, Constantine did not make Christianity the official religion of the empire. “What he did was to make the Christian church the most-favoured recipient of the near-limitless resources of imperial favour.” Legal privileges and powers were lavished on the clergy. Episcopal courts were given official status. The clergy were exempted from taxes and civic duties. And bishops “now became grandees on a par with the wealthiest senators… [and were] expected to take on the role of judges, governors, great servants of state.” (…)

Giles Fraser reia de fapt argumentul lui Adam Smith, care remarca încă din secolul 18 că bisericile de stat tind să devină corupte și blazate. Citez tot din cartea excelentă a lui Stark despre istoria crestinismului:

As Adam Smith pointed out, all monopolies, even monopoly churches, are inclined to be complaisant and lazy. Smith noted that some religions depend on the voluntary support of members, while others are supported by the state. Clergy who must depend upon their members will usually exhibit far greater “zeal and industry” than those who are provided for by law. Smith also noted that history is full of examples wherein a kept clergy “reposing themselves upon their benefices, had neglected to keep up the fervour of faith and devotion in the great body of the people… having given themselves up to indolence.” Constantine’s favor transformed the church from an institution based entirely on member contributions and led by a clergy of but modest means into an institution based on immense state support and led by a rich and powerful clergy recruited from the upper ranks of society. He thereby created a lazy monopoly institution that behaved in precisely the way Smith described.


Acest tip de religie – convenabil, călduț, formal – a fost evacuat de secularism în Europa Occidentală și e de așteptat ca același lucru să se întâmple și în România în următoarele decenii. Unii privesc acest lucru cu îngrijorare, ca un semn de degradare a societății. O doamnă îngrijorată îi scria în anii ’50 lui C.S. Lewis, care însă face distincția intre creștinismul nominal și cel autentic:

I am afraid it is certainly true in England that Christians are in the minority. But remember, the change from, say, thirty years ago, consists largely in the fact that nominal Christianity has died out, so that only those who really believe now profess. The old conventional church-going of semi-believers or almost total unbelievers is a thing of the past.

C.S. Lewis despre bucurie

Într-o scrisoare nepublicată până acum, C. S Lewis scrie despre diferența dintre bucurie și fericire:

In fact I meant by ‘things going well’ just that security – or illusion of security – which you also regard as unhealthy. Real joy seems to me almost as unlike security or prosperity as it is unlike agony.

It jumps under one’s ribs and tickles down one’s back and makes one forget meals and keeps one (delightedly) sleepless o’ nights. It shocks one awake when the other puts one to sleep. My private table is one second of joy is worth 12 hours of Pleasure. I think you really quite agree with me.