Asta vrea publicul (3)

Când dau drumul la radio dimineața, mă gândesc că cine ascultă Europa FM n-o face pentru muzică. Playlistul e un fel de greatest hits al tarabelor cu casete de pe litoralul anilor ’90 amestecat cu pop mainstream actual. Muzică de culoarea bej, vorba lui Noel Gallagher.

George Zafiu, cel care face playlistul, explică pe blogul lui Vlad Petreanu cum se face selecția pieselor difuzate pe Europa FM. Pe scurt, postul testează piesele pe grupuri-țintă și difuzează pe post piesele care ies cel mai bine în teste. Domnul Zafiu explică logica din spatele acestui proces:

…fiecare stație radio mare își calculează fiecare pas, la fiecare 3 minute și jumătate programând cele mai bune piese pentru publicul său, iar dacă eu nu difuzez ce place majorității, alte câteva posturi de radio le oferă alternativa și cele mai bune melodii. Pleacă de la mine și rămân acolo pentru că “acolo e cea mai bună muzică”.

De-a lungul articolului, autorul se referă la muzica difuzată de Europa FM ca fiind “cea mai bună”, de vreme ce e validată de testele pe ascultători țintă. Am vrut să las un comentariu despre confuzia între cea mai ascultată și cea mai bună muzică, dar cineva mi-o luase înainte. Răspunsul lui Geroge Zafiu:

Dar ce e muzica “buna”? Poate ce e “buna” pentru tine, nu e “buna” pentru prietena ta samd. Gusturile nu se discuta, dar se testeaza.

Pentru autor, muzica “bună” e mereu între ghilimele, adică “bună” pentru publicul țintă al postului; what else is there? Tot el scrie ceva mai jos, ca o concluzie la întreaga discuție:

In 15 ani de Europa FM am invatat ca gusturile nu se discuta si ca ce zice publicul e litera de lege.

Putem să ne scandalizăm, dar ăsta e etosul întregii industrii. Domnul Zafiu măcar e sincer. Radioul e o afacere, iar scopul unei afaceri e maximizarea profitului. Profitul unui post de radio e determinat de numărul de ascultători. In ecuația asta, melodiile sunt bucăți de trei minute și jumătate de sunet care îi fac sau nu pe ascultători să schimbe postul.


Ideea că muzica poate fi bună, fără ghilimele, pare de neînțeles pentru domnul Zafiu. Parafrazându-l pe C.S. Lewis, dânsul poate să fie ostil, dar nu critic, pentru că nu înțelege ce se discută. Nu înțelege că atunci când cineva spune că muzica aleasă de el e proastă, face o judecată de valoare, nu una de gust. Sunt lucruri distincte, după cum remarca Auden:

As readers, we remain in the nursery stage so long as we cannot distinguish between taste and judgment, so long, that is, as the only possible verdicts we can pass on a book are two: this I like; this I don’t like. For an adult reader, the possible verdicts are five: I can see this is good and I like it; I can see this is good but I don’t like it; I can see this is good and, though at present I don’t like it, I believe that with perseverance I shall come to like it; I can see that this is trash but I like it; I can see that this is trash and I don’t like it.

Domnul Zafiu nu are în minte această categorie, a valorii obiective a unei melodii, pentru că singurul fel de valoare pe care îl recunoaște e dat de piață. Din nou Lewis, despre aceasta perspectivă:

It does not believe that value judgements are really judgements at all. They are sentiments, or complexes, or attitudes, produced in a community by the pressure of its environment and its traditions, and differing from one community to another. To say that a thing is good is merely to express our feeling about it; and our feeling about it is the feeling we have been socially conditioned to have.

Nu mi-ar ajunge un articol și nici nu-s calificat să fac argumentul pentru arta bună, în ea însăși, fără ghilimele. Tot ce am sunt câteva locuri comune adunate de la oameni care s-au încăpățânat să creadă că există lucruri precum cărți bune, melodii bune și filme bune, pe care nu poți să le relativizezi fără să faci mizerie în cultura în care trăiești.


Tolstoi a scris o carte întreagă despre asta. El spune că, asemenea mâncării, discuțiile despre gust în artă sunt o pierdere de vreme.

And since discussions as to why one man likes pears and another prefers meat do not help towards finding a definition of what is essential in nourishment, so the solution of questions of taste in art (to which the discussions on art involuntarily come) not only doos not help to make clear what this particular human activity which we call art really consists in, but renders such elucidation quite impossible, until we rid ourselves of a conception which justifies every kind of art, at the cost of confusing the whole matter.

Ca să înțelegi ce face arta bună sau proastă, sau dacă măcar există asemenea categorii, trebuie să sapi mai adânc. Dacă eu spun că există muzică bună în mod obiectiv, George Zafiu mă va întreba: pe ce bază? Dar dacă George Zafiu spune că rostul unui post de radio e să facă profit maximizându-și audiența, atunci pot să îl întreb același lucru: pe ce bază? Ambele sunt păreri bazate pe felul în care vedem lumea și viata, dincolo de muzică și radio.

The estimation of the value of art (i.e. of the feelings it transmits) depends on men’s perception of the meaning of life; depends on what they consider to be the good and the evil of life. And what is good and what is evil is denned by what are termed religions.

Orice cultură are narative finale, pe care Tolstoi le numește religii, în baza cărora recunoaște binele de rău, adevărul de minciună și frumosul de urât. Fără ele, gusturile nu se discută. Si așa ajungem la Abraham Kuyper:

The Latin proverb, De gustibus non est disputandum, which means, “There is no disputing about tastes,” is the arrogant maxim with which the world often evaluates beauty. “I think this,” and, “You think that,” are the usual claims whereby each person exercises the right to judge. Now this does contain a relative truth, and that in a twofold perspective. First, in no realm does the subjective right of agreement function as strongly as in the realm of beauty. This is because the significance of impressions that people receive depends to such a large degree on the mirror of our soul that captures those impressions. Second, and this no less, because rational discussion about beauty occurs only very incidentally and the so-called aesthetic evaluation arises from one’s own notion of beauty, which is, depending on how finely developed it is, equipped for a more accurate judgment. Nevertheless, it may not for a moment be conceded that in the world of beauty, the arbitrariness of each person’s taste will reign supreme. Anyone who insists that it will, cuts beauty off from God. On the contrary, anyone who confesses with us that God is the Inventor and Creator of beauty cannot doubt that beauty is governed by an objective and impartial standard.

Din perspectiva clasic-creștină a lui Tolstoi, Lewis și Kuyper, acest standard e impregnat în Creație, evident de la sine. Din perspectivă secular-comodificată, cel mai apropiat lucru de un standard obiectiv și imparțial e piața – ce vrea publicul. Ca fiu de pastor scoțian, John Reith, primul director al BBC-ului a fost unul dintre primii oameni de radio care au înțeles tensiunea dintre aceste două perspective:

The medium, he wrote, must not become “mere entertainment,” catering to the “imagined wants” of the listener. There must be, he insisted, “no concessions to the vulgar.” He believed that anything one might take for popular demand was but the contrivance of the broadcasters themselves. (…) “He who prides himself on giving what he thinks the public wants is often creating a fictitious demand for lower standards which he will then satisfy.” (Tim Wu – The Masterswitch)


Dacă toate ideile astea par demodate și idealiste, vă las un eseu care distilează într-un paragraf diferența între aceste două feluri de a vedea lucrurile. Spuneam că pentru domnul Zafiu, muzica bună e mereu între ghilimele, ca și cum n-ar fi. Pentru Scott Avett, ce e între ghilimele e succesul, ca și cum n-ar fi. In sensul ăsta Europa FM e un post de “succes” care difuzează muzică de “succes”.

In all types of art there is a choice. Create what you feel because you believe in it, or create what you think will be “successful.” The difference between the two is this: with the latter, that which will be “successful” can only “succeed” for a temporary moment with you and your physical state. But that which is created in sincerity, that which reveals part of your soul without control and plan, will outlive all of us and be generated between men for years to come. Though the work may not succeed in number of viewers, it still bears a life.

Că dacă n-o fac eu, o s-o facă alții, asa cum spune George Zafiu, e, coincident, justificarea lui Al Capone pentru ce făcea: “I’m just a businessman, giving the people what they want. All I do is satisfy a public demand.” Si e “adevărat”, dar nu e adevărat. De făcut o s-o facă alții, dar tu ai de ales. Și în muzică, și în radio, și în afaceri, și în viață, ai de ales.


Despre limitele libertății de exprimare

Toată lumea are o părere zilele astea despre limitele libertății de exprimare. Asta e un un lucru sănătos. Ce nu sănătos e că autori care ar trebui să știe mai bine se apucă de scris fără să-și fi făcut temele.

Dezbaterea despre limitele libertății de exprimare s-a aprins după atacurile de la Paris dar această dezbatere a început odată cu lumea liberă. Tensiunea dintre dreptul de a te exprima liber și alte drepturi a fost studiată de unele dintre cele mai bune minți ale vremurilor trecute iar forța și claritatea argumentelor a fost recunoscută de lege. Poți să nu fii de acord cu viziunea sau cu argumentele care au influențat legile pe care le avem acum, dar măcar știi cu ce ai de-a face.


Discuția despre limitele libertății de exprimare pleacă de la observația lui G.K. Chesterton: dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui.

Repulsia față de atacul terorist de la Paris și caricaturile care l-au provocat a tulburat claritatea acestui adevăr simplu. S-a spus că libertatea de exprimare implică discernământ și bun-simț. Acest tip de argumentație a fost invocat de domnul Andrei Pleșu într-un interviu la RFI:

Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie şi de cultură şi de bună cuviinţă şi de civilizaţie interioară, până la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar.

Știind că riscăm să confundăm categoriile apelând la standarde morale pentru a delimita un concept legal, domnul Pleșu admite că rămâne de văzut dacă se poate legifera o limită. Pesemne o altă limită decât cea existentă. În societățile liberale, dreptul la liberă exprimare e limitat de vătămarea drepturilor celorlalți. John Stuart Mills scrie în tratatul său despre libertate:

Unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi constrîns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel.

Nicăieri în lume nu poți să spui ce te taie capul. Dar limitele sunt date de legea civilă și penală, nu de legea bunului-simţ, vorba unei doamne senator. Dacă tot ce se publică ar fi de bun-simţ, n-ar mai fi nevoie de legi care să îngrădească dreptul la liberă exprimare. Avem astfel de legi tocmai pentru că se găsesc oameni care să publice astfel de lucruri.

Legea stabilește o linie roșie dincolo de care ești tras la răspundere. Acea linie consemnează faptul că unele drepturi sunt mai importante decât cel la liberă exprimare. Dreptul unuia a-și păstra onoarea și demnitatea nevătămate e mai important decât dreptul celuilalt de a-l porcăi, adică de a se exprima liber. De asta există legi în privința calomniei și insultei.

Principiul vătămării e considerat fundamental dar insuficient. Există specii de discurs care, deși nu vatămă în mod direct drepturile cuiva, sunt jignitoare așa că intră sub incidența principiului ofensei, descris de Feinberg.

Principiul ofensei e alunecos pentru că, iată, aceeași caricatură e ofensatoare pentru unii și amuzantă pentru alții. Așa cum a remarcat Cătălin Tolontan, libertatea de exprimare nu se oprește acolo unde începe capacitatea cuiva de a se ofensa. O regulă sănătoasă, dar nu fără excepțiile ei. Cenzura publică funcționează tocmai în baza acestui principiu. Dacă domnul Tolontan folosește un limbaj vulgar într-o emisiune televizată, postul care l-a invitat e bun de plată pentru că legea consideră ofensator limbajul său.

Întrebarea care se pune e dacă blasfemia ar trebui să fie dincolo de linia roșie a dreptului la liberă exprimare, ținând cont că ofensează comunități întregi. Nu multă lume știe că în unele țări europene și state americane există deja legi împotriva blasfemiei sau a insultei religioase, care sunt rar aplicate, fiind considerate relicve ale unei societăți apuse, în care creștinismul era religia dominantă.

Motivul principal pentru care blasfemia nu e cenzurată de stat e că poate fi ușor evitată de către publicul ofensat. E același motiv pentru care legea îngăduie publicarea tabloidelor care sunt în mod regulat obscene. Dacă te simți ofensat de anumite ziare, tot ce ai de făcut e să nu le citești. Nu e prea greu.

Există și cazuri extreme de ofensă, cum e discursul nazist sau fascist, când se presupune că cei care publică nu înțeleg gravitatea și consecințele liberei lor exprimări. Atunci statul consideră că știe mai bine ce e în interesul populației și cenzurează acest tip de discurs dintr-o poziție care se numește paternalistă. Acest tip de cenzură e foarte restrâns în țările liberale și extins în cele totalitare.

Cei care pledează pentru diluarea legilor de liberă exprimare așteaptă o atitudine paternalistă din partea statului în privința blasfemiei, de vreme ce caricaturile anti-islamice atrag pericolul atacurilor teroriste. Altfel spus, unul din mijloacele de a preveni atacurile teroriste e să le facem pe plac teroriștilor și să legiferăm în mod real blasfemia. Care blasfemie oricum e o abominațiune. Dar acum că e și povestea cu caricaturile, e musai.

Cred că legiferarea mai aspră a blasfemiei nu e justificată în contextul de acum din două motive. Primul e că ar însemna să dăm legi de frica terorismului. Legiferarea blasfemiei nu era pe agenda occidentală înaintea atacurilor teroriste.

Musulmanii moderați, evreii și creștinii ofensați de caricaturile Charlie Hebdo au găsit de cuviință să ignore revista de-a lungul timpului. Singurii care au fost atât de ofensați încât au făcut rău altora au fost teroriștii. Doar din cauza lor se pune problema limitării și mai mari a dreptului la liberă exprimare.

Al doilea e că acest tip de gândire înțelege caricaturile drept motivul și nu pretextul atacurilor de la Paris. Dacă ele într-adevăr ar fi fost motivul, teroriștii n-ar fi omorât șapte oameni care nu au avut nimic de-a face cu ele, printre care un polițist musulman.

Merită amintit că aceeași aripă a Al-Qaida a omorât săptămâna trecută 37 de oameni într-un atac sinucigaș la academia de politie din capitala Yemenului. Teroriștii vor continua să fie ofensați și să omoare până când lumea întreagă va deveni un califat sub legea Sharia. Asta e ideologia care-i mână în luptă și cât timp va exista lumea liberă, teroriștii se vor ofensa.

Blasfemia e o glumă, o mârlănie, un act de curaj sau un păcat grav, în funcție de felul fiecăruia de a înțelege lumea și viața. Soluția nu e s-o așezăm dincolo de linia roșie a libertății de exprimare, ci să construim o societate în care cei care blasfemează în mod provocator și juvenil nu sunt luați în serios.

Cel care scrie sau desenează are aceeași responsabilitate față de societate de care vorbea E.B. White cu decenii în urmă: „de a fi priceput, nu jalnic; sincer, nu fals; vioi, nu plictisitor; corect, nu plin de greșeli. El ar trebui să ridice oamenii, nu să-i tragă în jos”. Terorismul nu schimbă asta.