Colbert, despre suferință și recunoștință

Cel mai bun “profil” pe care l-am citit în ultimul an. Stephen Colbert, vorbind despre ce a însemnat să-și piardă tatăl și doi frați când avea zece ani:

‘You gotta learn to love the bomb,’ ” he said. “Boy, did I have a bomb when I was 10. That was quite an explosion. And I learned to love it. So that’s why. Maybe, I don’t know. That might be why you don’t see me as someone angry and working out my demons onstage. It’s that I love the thing that I most wish had not happened.”

I love the thing that I most wish had not happened.

I asked him if he could help me understand that better, and he described a letter from Tolkien in response to a priest who had questioned whether Tolkien’s mythos was sufficiently doctrinaire, since it treated death not as a punishment for the sin of the fall but as a gift. “Tolkien says, in a letter back: ‘What punishments of God are not gifts?’ ” Colbert knocked his knuckles on the table. “ ‘What punishments of God are not gifts?’ ” he said again. His eyes were filled with tears. “So it would be ungrateful not to take everything with gratitude. It doesn’t mean you want it. I can hold both of those ideas in my head.”

Sfârșitul creștinismului în Orientul Mijlociu

Now, ISIS is looking to eradicate Christians and other minorities altogether. The group twists the early history of Christians in the region — their subjugation by the sword — to legitimize its millenarian enterprise. Recently, ISIS posted videos delineating the second-class status of Christians in the caliphate. Those unwilling to pay the jizya tax or to convert would be destroyed, the narrator warned, as the videos culminated in the now-­infamous scenes of Egyptian and Ethiopian Christians in Libya being marched onto the beach and beheaded, their blood running into the surf.

Eliza Griswold – Is This the End of Christianity in the Middle East?

Creștinismul lui Kierkegaard

What Kierkegaard showed was that the only serious alternative to atheism or agnosticism was not what generally passes for religion but a much deeper commitment that left ordinary standards of proof and evidence completely behind. Perhaps that’s why so many of Kierkegaard’s present-day admirers are atheists. He was a Christian who nonetheless despised ‘Christendom’. To be a Christian was to stake one’s life on the absurdity of the risen Christ, to commit to an ethical standard no human can reach. This is a constant and in some ways hopeless effort at perpetually becoming what you can never fully be. Nothing could be more different from the conventional view of what being a Christian means: being born and baptised into a religion, dutifully going to Church and partaking in the sacraments. Institutionalised Christianity is an oxymoron, given that the Jesus of the Gospels spent so much time criticising the clerics of his day and never established any alternative structures.

Julian Baggini – I Still Love Kierkegaard

Toate religiile sunt corecte

To discover how pupils felt about their beliefs, the test asked them to indicate whether they agreed, disagreed or were unsure about the following statement: ‘I believe my religion is the only correct one.’ Any child agreeing with this statement was deemed to be in danger of becoming radicalised into anti-British values. (…)

From this elite perspective, those who believe that their religion is the truth contradict the unstated official version of British values – namely, that all religions are correct. According to the jargon of the day, an inclusive, non-judgemental and respectful attitude towards other people’s beliefs is mandatory for school children. This demand for non-judgemental respect implicitly negates the freedom of conscience of millions of ardent believers for one simple reason: many religions assume that only they possess the truth. For Christians, Jews and Muslims, the idea that all religions are correct makes little sense. Indeed, if all religions are ‘correct’, then living in accordance solely with one particular faith is absurd.

Frank Furedi – The British State’s Silent War on Religion (via Alan Jacobs)

Cine mai crede în miracole?

If you start with the assumption that God does not exist, then you might not make it to the resurrection. But if your worldview allows for the possibility of a God who is very interested in justice being brought about in our physical world, then something like the resurrection of Jesus becomes at least a possibility. Yes, a belief in miracles requires a certain worldview, just like a belief in the impossibility of miracles requires one. There is no view from nowhere. People see what they expect to see. They also fail to see what they don’t expect to see.

Brandon Ambrosino – Why I Shouldn’t Believe in the Resurrection, But Do

Ce fel de oameni sunteți?

În România suntem obișnuiți să vedem politicieni făcând paradă cu credința lor în preajma sărbătorilor și în campania electorală, știind că dă bine în sondaje. Într-o cultură seculară ca cea britanică, e pe dos. Asumarea credinței e un act mai degrabă de curaj decât de oportunism. Michael Gove:

Praying? What kind of people are you?

Well, the kind of people who built our civilisation, founded our democracies, developed our modern ideas of rights and justice, ended slavery, established universal education and who are, even as I write, in the forefront of the fight against poverty, prejudice and ignorance. In a word, Christians.

But to call yourself a Christian in contemporary Britain is to invite pity, condescension or cool dismissal. In a culture that prizes sophistication, non-judgmentalism, irony and detachment, it is to declare yourself intolerant, naive, superstitious and backward.

 

Religia în școală

Problema statutului religiei în şcolile publice este una din cele mai grele opţiuni cu care se confruntă o democraţie. Este o temă susceptibilă de cele mai clare clivaje ideologice. Democraţia creştină s-a născut în Austro-Ungaria, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg şi Franţa pe baza clivajului între cei care agreau religia în şcoală şi cei care aveau o perspectivă contrară. Guvernele liberale ajunse la putere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au impus transformarea Religiei într-o disciplină opţională sau eliminarea ei, în timp ce partidele conservatoare s-au opus, dar în unele cazuri au avut nevoie de sprijinul laicatului organizat mai mult sau mai puţin în asociaţii reprezentative. În România, această bătălie ideologică nu a avut loc în acea perioadă, datorită unui consens la nivelul partidelor în privinţa religiei, unei slabe organizări a laicatului şi unei puternice tradiţii a învăţămîntului confesional.

Radu Carp – Cererea pentru ora de religie – o revoluţie tăcută şi apolitică


Când vine vorba de locul religiei în școală, nimic nu e nou sub soare. Să luăm Olanda, țară cu o solidă tradiție protestant-conservatoare, tradiție subminată de-a lungul secolului 19 de idealurile Revoluției Franceze, care molipsesc cultura olandeză și schimbă partide, legi, chiar și Constituția.

Spațiul public devine câmp de bătaie între liberali și conservatori, iar cel mai disputat e rolul religiei în sistemul public de educație. Inițial, tradiționaliștii încearcă fără folos să mențină vechiul sistem în care elevii primesc o educație creștină elementară dar neconfesională. Însă pe fondul secularizării grăbite, care evacuează educația religioasă din școli, conservatorii își dau seama că vor fi nevoiți să-și facă propriile instituții pentru a perpetua valorile creștine în care cred. Ei se strâng în jurul lui Abraham Kuyper, un intelectual remarcabil, care înființează ziarul De Standaard, partidul anti-revoluționar și Universitatea Liberă din Amsterdam.

Discursul lui Kuyper de la inaugurarea acestei universități introduce în cultura occidentală ideea de suveranitate a sferelor. Pentru creștinii protestant-reformați, arta, negustoria, familia, școala, biserica, statul, toate sunt sfere autonome ale lumii în care trăim, toate aflate sub suveranitatea lui Dumnezeu.

Ce-l separă pe Kuyper de perspectiva ortodoxă care nu înțelege de ce unii părinti ar vrea să-și ferească copiii de ora de religie pravoslavnică, e tocmai faptul că recunoaște incompatibilitatea celor două feluri de a înțelege lumea și viața. Kuyper crede în Dumnezeu și în suveranitatea divină asupra întregii lumi, și tocmai de asta spune despre cei care nu cred:

Conversely, he who does not confess this must contest it as an annoying self-deception which stands in the way of the people’s development; a fatal dogma; a senseless visionl Thus they are diametrically opposed confessions, which were indeed concealed aside again and again behind a series of hybrid systems; mixtures of more of this and less of that or that or perhaps an equal amount of each.

Asta este exact ce avem de 25 de ani în școala romanească – un sistem hibrid, cu o programă controlată de stat, la care e anexată o oră de religie, controlată de BOR. Ambivalența unui astfel de sistem e evidentă pentru tabăra liberal-seculară, dar nu e la fel de evidentă pentru tabăra conservator-ortodoxă din România.

Așteptând ca educația teologică să fie confesională, obligatorie și finanțată din bani publici, ortodoxia refuză dreptul unor părinți de a-și feri copiii de ceea ce ei înțeleg a fi neadevăruri despre lucrurile care contează mai mult. E o poziție convenabilă în vremuri de majoritate, barem nominală, creștină si ortodoxă. E un alt fel de a le spune ateilor, “ciocu’ mic, acum noi suntem la putere”.

Dar exemplul secularizării Olandei și al Occidentului în general arată că e nevoie doar de una-două generații pentru ca acest raport de putere să se inverseze. După secularizarea sistemului public de educație, creștinii sunt cei care încearcă să-și ferească copiii de ceea ce ei înțeleg a fi neadevăruri despre lucrurile care contează mai mult. Așa apar școlile și universitățile confesionale.

At the State university the scale of equity is weighed down by so many burdens. We cannot repeat often enough that money creates power for the one who gives, and over the one who receives. (…) Where is the spiritual crierion that can guide the State in making its influential choice for the higher, most critical sciences? Moreover, to compel the Jew and the Roman Catholic to contribute to the support of a theological faculty, which in reality is and must be Protestant, would seem to be not in keeping with a sense of justice.

Plecând de la acest adevăr esențial – că banii creează putere pentru cel care dă asupra celui care primește – avem două atitudini diferite ale bisericii față de stat, care reflectă diferențe mai adânci între teologia protestantă și cea ortodoxă. Dacă în lumea protestantă, biserica a devenit tot mai autonomă pe fondul ultimilor două sute de ani de secularizare, în spațiul ortodox statul tot dă și biserica tot primește.

Istoria creștinismului arată că acest tip de simbioză face biserica să devină mai loială statului decât Domnului. Istoria ortodoxiei romanești arată că biserica a răspuns virulent oricui a încercat să o decupleze de stat, păstrându-și loialitatea față de stat, chiar și atunci când acesta dărâma biserici și băga preoți la pușcărie.

Ce a lăsat Dumnezeu şi ce au inventat oamenii

Constanța Vintilă-Ghițulescu publică în Dilema Veche o perspectivă nostalgică a perpetuării tradițiilor religioase.

Am crescut într-un sat, înconjurată de o grămadă de mătuşi şi bunici care participau cu asiduitate la viaţa religioasă a comunităţii. Nu cunoşteau Evanghelia, şi nici nu cred că au deschis-o vreodată, deşi pe masa uneia dintre bunici se afla o cărţoaie mare legată în piele, cu un scris mic-mititel. Probabil că asta o fi şi speriat-o pe biata bunica. În schimb, mătuşile şi bunicile mele cunoşteau pe de rost toate sărbătorile, posturile, ritualurile şi făceau cea mai bună colivă din lume. (…)

Sînt oare pregătiţi profesorii de religie să ia locul babelor copilăriei mele?

Dacă ignoranța e criteriul, atunci se prea poate să fie pregătiţi. Dar de ce am vrea aşa ceva? De ce am vrea să folosim ora de religie pentru a perpetua superstițiile care ascund creștinismul autentic? De ce rămâne neclar, până și pentru o cercetătoare în istorie ca doamna Ghițulescu, “ce o fi lăsat Dumnezeu şi ce au inventat oamenii”? Pesemne că superstițiile nu s-au păstrat în ciuda învățăturilor bisericii, ci datorită lor. Asta dau de înțeles mărturiile istorice.


În capitolul despre biserică din cartea Între Orient și Occident, Neagu Djuvara citează observațiile unor observatori străini despre starea religioasă a locuitorilor Țărilor Române:

IMG_20150316_145908.294

Același Wilkinson e citat câteva pagini mai târziu:

Absurditățile și superstiția, care alcătuiesc o parte atât de mare din principiile fundamentale ale religiei grecești, asa cum este ea practicată în prezent, au mare putere atât în Moldova, cât și în Muntenia. Dovezile de cucernicie constau în a face semnul crucii, a face mătănii în faţa icoanelor, a le săruta și a aprinde o lumânare în faţa vreunui sfânt favorit.


Într-o monografie a Iașului publicată la începutul anilor 1900, N.A. Bogdan face un exercițiu similar cu al lui Djuvara, selectând mărturii ale călătorilor străini care au trecut prin Iași de-a lungul istoriei. Cronicarul ortodox Paul de Alep observa la mijlocul anilor 1600:

Postul cel mare e tare păzit de Curte și de clasele de sus; dar poporul de jos nu păzește nici un post, nu face nici o rugăciune, peste tot nu pare a se ține de vre-o (sic) religie. Ei sunt creștini numai cu numele și preoții lor dau pildă de a petrece nopți întregi în desfrânări și în beție.

Un anume Lord Baltimore își aducea aminte la 1764 de șederea într-o mănăstire ieșeană:

După prânz începurăm o conversație despre poezia în genere și poeții cei mai mari engleji (sic) în parte; dar călugării zâmbeau cu neîncredere, susținând neaptitudinea poetică a unei limbe atât de grele ca acea engleză. Unii dintre ei vorbeau grecește, rusește, latinește și italienește, însă erau de tot ignoranți în geografie, încât ne întrebau dacă Anglia se cuprinde în Londra sau Londra în Anglia.

Ceva mai târziu, la 1785, abatele Comte d’Hauterive nota:

Moldovenii sunt superstițiosi: evlavia lor e sinceră; ei se privează, se închin puțin, dar mănâncă încă și mai puțin. Călugării în Moldova sunt săraci, lâncezând în mizerie, ignoranță și plictiseală. (…)

Educațiunea este în mâinile preoților; dar toată știința lor e compusă din păreri absurde și superstițioase, dar morala băgată de dânșii în capul ucenicilor lor e mai proprie de a încuraja robia, decât de a îmbunătăți starea omenirei.


În biografia lui Robert M’Cheyne, misionarul scoțian Andrew Bonar își aduce aminte de călătoriile celor doi în această parte a lumii:

Our journey led us through Moldavia, Wallachia, and Austria,—lands of darkness and of the shadow of death. Profound strangers to the truth as it is in Jesus, the people of these lands, nevertheless, profess to be Christians. Superstition and its idolatries veil the glorious object of faith from every eye.


Tiparul acestor mărturii e dat de ignoranța superstițioasă a clerului și a oamenilor, care lasă străinilor impresia de creștini doar cu numele. Genul de creștini care, la fel ca babele doamnei Ghițulescu, nu cunosc Evanghelia dar țin posturile, bat mătănii și fac colivă bună.

Dacă asta e tradiția pe care vrem s-o cultivăm, atunci n-avem decât să facem ce am făcut și până acum, așteptând de la profesorii de religie să ia locul babelor. Dacă nu, dacă vrem să separăm superstiția de învățătura Scripturilor, atunci am face bine să ascultăm sfatul lui C.S. Lewis:

A sum can be put right: but only by going back til you find the error and working it afresh from that point, never by simply going on.

Problemele noului ateism

Evangelical atheists at the present time are missionaries for their own values. If an earlier generation promoted the racial prejudices of their time as scientific truths, ours aims to give the illusions of contemporary liberalism a similar basis in science. It’s possible to envision different varieties of atheism developing – atheisms more like those of Freud, which didn’t replace God with a flattering image of humanity. But atheisms of this kind are unlikely to be popular. More than anything else, our unbelievers seek relief from the panic that grips them when they realise their values are rejected by much of humankind. What today’s freethinkers want is freedom from doubt, and the prevailing version of atheism is well suited to give it to them.

John Gray – What scares the new atheists